„România de totdeauna” înscrie în tiparul „volumelor de convorbiri” o conversație pe care doi istorici o poartă cu multă naturalețe. Dialogul este animat de o căutare ferventă a valorilor și modelelor, schițând astfel portretele unor personalități din elita României – conducători, intelectuali, diplomați, artiști.
Ceea ce cred, însă, că îi lipsește culturii românești este o formă de omogenitate sau o nouă formă de omogenitate, prin care să se poată actualiza și afirma specificul românesc în marea cultură universală – să o îmbogățească și, astfel, să se îmbogățească. Dar acest lucru nu este posibil fără o nouă înțelegere a ideii de națiune și a identității naționale.
Un leitmotiv în societatea noastră actuală privește indiferența, neimplicarea și preocupările facile ale mai tuturor tinerilor. Cu felul nostru cârcotaș, ne grăbim să aruncăm anatema pe toți cei care ne ies în cale, vinovați de-a valma, pentru hibele lumii în care trăim. La o privire mai atentă vedem că din […]
Discuția despre artă și bani ține întru totul de sfera modernității. Numai în urma pronunțării de către doctrina marxistă a relației dintre clasa dominantă și monopolul mijloacelor de producție a fost făcută posibilă o teorie despre artă care să depășească standardele pur estetice. Iar acum nu mai există nicio urmă […]
Platforma noastră se poate numi foarte bine și „Syn-koinon” sau „Syn-communitas”. „-topic” este ce ne-a adus împreună, sunt interesele, problemele și căutările noastre. Dacă nu ar fi fost Syntopic, am fi, poate, încă rătăcitori, aflați într-o căutare anostă și nesuferită a unui locus communis, un loc în care să ne simțim în comun cu altcineva,
Syntopic este înainte de toate o comunitate. Am pornit ca un proiect publicistic, dar am ajuns destul de repede să înțelegem că publicistica nu epuizează aspirațiile noastre. Și nici forța pe care proiectul o are.
Arta poate avea mai multe funcții, în raport cu cel care o creează. Unii artiști au menirea de a provoca și de a depăși limitele. Alți artiști sau alte picturi sau lucrări sunt mai degrabă menite să atragă atenția asupra armoniei și frumuseții, de exemplu, sau să materializeze aceste sentimente. Cred că poate mai important decât ceea ce este reprezentat de fapt este energia care emană dintr-o lucrare.
Fiecare dintre istorii ne prezintă războiul sub forma unui gest inutil, o barbarie care ne afectează pe toți și care sădește doar distrugere în jur. Viziunea spectacolului este una experiențială – el descrie cum se simte războiul, cum arată din interior tragedia care se abate asupra noastră cu o regularitate de temut. Adevărul pe care ni-l pune în față este următorul: fie că războiul aduce cu sine avantaje, fie că nu, fie că se încadrează într-o anumită teleologie, fie că nu, el ne îmbracă fără excepție în doliu.
Denotă această fabricare a autenticității un strigăt de ajutor? Cere omul secularizat transcendență cu orice preț, fără măcar să-și dea seama? Nu aș ști să răspund la aceste întrebări, dar e clar că această răbufnire trebuie tratată ca un simptom pentru o problemă mai adâncă care abia se întrevede. Ceea ce e și mai bizar este faptul că valoarea acestor atribute care nu-și au locul când vine vorba de arta de care sunt legate artificial stă în valoarea monetară. NFT-urile nu sunt în sine unice, dar codul din spatele lor este, așa că pentru a da o valoare acestei unicități, o cumpărăm.
Pe de o parte, avem esteții filosofi care apreciază în mod abstract frumusețea algoritmului și întrezăresc posibilitatea unei lumii conduse armonios de IA, iar pe de cealaltă îi avem pe cei practici și prevăzători care încearcă să găsească un compromis, o soluție decentă la iminenta lor descalificare din posturile pe care le ocupă. Teama sună cunoscut, în definitiv fiind aceeași neliniște gotică a înlocuirii omului de către mașină, născută în epoca industrializării de acum mai bine de 200 de ani.