Avînd toate aceste lucruri în vedere, mă aplec asupra unui articol intitulat duios „The Mundanity of Excellence” („Banalitatea excelenței”). Conceptul său fundamental este coșmarul oricărui ratat: excelența nu se bazează pe talent, ci pe o sumă de mici alegeri banale practicate cu sfințenie.
„O, un-te-ndrepți mergând, cu plete-ți fluturând
În vânt de-apus bătând, pe drumul cel din jos?”
În cercurile de secol XIX unde se întâlneau adepții curentului romantic, abundau aluziile la alegoria lui Prometeu. Percy Shelley a scris Prometeu Descătușat în timp de Lord Byron scria Prometeu […] În alegoria lui Prometeu, acesta este atât erou, cât și personaj negativ. Într-una din ipostaze, el a modelat umanitatea (și apoi le-a oferit oamenilor focul) din lut pentru a-i ajuta pe titani în lupta lor cu zeii.
În „Cetatea lui Dumnezeu”, Augustin dezvăluie sistematic ideologia goală a cetății omului și a Imperiului Roman într-o contranarațiune ce îți taie răsuflarea, rămânând remarcabil de modernă și relevantă chiar și astăzi. În contrast cu cetatea omului, Cetatea Iubirii, afirmă Augustin, este cetatea îndumnezeită de care aparțin creștinii, cetatea după care tânjeau Homer și Vergiliu.
Umorul lui Ioan Paul al II-lea, așa cum l-am perceput eu, tindea spre ironie: nu în sensul postmodern, în care ironia este la mică distanță de cinism, ci în modul mai venerabil al ironiei ce recunoaște faptul că nu suntem la cârma vieților noastre și că vom ajunge în rolul de bufon de curte dacă încercăm să controlăm totul.
Susținerea din ce în ce mai mare pentru statutul de persoană al animalelor printre formatorii de opinie din domeniile științei, filozofiei, politicii, dreptului, din spațiul mass media și cel al culturii de masă arată cât de puternic noțiunile subversive de drepturi ale animalelor și statut de persoană al animalelor au permeat cele mai importante structuri de putere. Poate și mai alarmant, pe măsură ce susținerea pentru statutul de persoană al animalelor crește, apărătorii excepționalismului uman își găsesc cu greu locul în discursul intelectual și publică cu siguranță puține articole în mass media.
Ce face parte din mintea mea: textul în sine pe care îl am în față, informațiile acumulate și stocate după lectura sa sau doar acest gînd introspectiv și trecător pe care îl am chiar acum?
Deși experiența spiritualității în detenție se articulează diferit la cei trei autori, constantă și omniprezentă este privirea întotdeauna lucidă – chiar critică – asupra propriei legături cu Dumnezeu și felul ei de manifestare. Deși o călătorie punctată de deznădejde, ea sfîrșește prin inevitabila regăsire.
Întrebarea, desigur, este ceea ce face posibil ca muzica să transmită un sentiment al sacrului în felul în care susține Benedict. Răspunsul ar trebui căutat, mai întâi, în percepția noastră a timpului. Pentru că suntem muritori, și pentru că religia în sine răspunde la mortalitate, intuițiile noastre despre sacru se nasc din experiența tensiunii dintre existența trecătoare a umanității și viața eternă a lui Dumnezeu.
Toulmin și-a petrecut cariera luptându-se împotriva acestui tip de erori logice, pe care le-a găsit nu doar eronate din punct de vedere filozofic, ci și distructive social. Rațiunea abstractă, a argumentat el, este numai unul din modelele de cunoaștere existente, potrivit în anumite circumstanțe, dar nu în altele. Mi-a povestit odată de o prelegere la care a participat la Universitatea Chicago, intitulată „Este rațional să fii rezonabil?”. „Mi-am dat seama instantaneu”, a explicat el, „că întrebarea centrală a vieții mele intelectuale a fost întocmai cea opusă: este rezonabil să fii rațional?”.