Ce e banal și supranatural deopotrivă, lucru subliminal exprimat în carte, e că dragostea – de altul, de tine, de viață, libertate și creație – se joacă între două planuri la fel de intangibile, și se pierde când uităm că fiecăreia trebuie să i se ploconească, pe rând, partea leului.
Urbex este în mod vizibil mult mai abstract: nu expune nicio figură, doar urme trasate de om în vestigiile trecutului, dovezi ale vieților individuale și comune lăsate în urmă. La fel cum clădirile și siturile erau odată vii, iar acum sînt cuprinse fotografic înghețate în timp, viața omenească lipsește și ea, avînd doar trecutul martor, întipărit în pereții clădirilor. Cu un fir vital lipsă, altul își declară patronajul.
Cine nu și-a refuzat cumplita sfîșiere de a trăi perfect lucid toate detaliile propriei vieți – și chiar cel care le-a căsăpit uneori perfect funcțional – știe că doar zahărul, sarea și piperul se țin în compartimente corect separate.
Arta poate avea mai multe funcții, în raport cu cel care o creează. Unii artiști au menirea de a provoca și de a depăși limitele. Alți artiști sau alte picturi sau lucrări sunt mai degrabă menite să atragă atenția asupra armoniei și frumuseții, de exemplu, sau să materializeze aceste sentimente. Cred că poate mai important decât ceea ce este reprezentat de fapt este energia care emană dintr-o lucrare.
Avînd toate aceste lucruri în vedere, mă aplec asupra unui articol intitulat duios „The Mundanity of Excellence” („Banalitatea excelenței”). Conceptul său fundamental este coșmarul oricărui ratat: excelența nu se bazează pe talent, ci pe o sumă de mici alegeri banale practicate cu sfințenie.
„O, un-te-ndrepți mergând, cu plete-ți fluturând
În vânt de-apus bătând, pe drumul cel din jos?”
În cercurile de secol XIX unde se întâlneau adepții curentului romantic, abundau aluziile la alegoria lui Prometeu. Percy Shelley a scris Prometeu Descătușat în timp de Lord Byron scria Prometeu […] În alegoria lui Prometeu, acesta este atât erou, cât și personaj negativ. Într-una din ipostaze, el a modelat umanitatea (și apoi le-a oferit oamenilor focul) din lut pentru a-i ajuta pe titani în lupta lor cu zeii.
În „Cetatea lui Dumnezeu”, Augustin dezvăluie sistematic ideologia goală a cetății omului și a Imperiului Roman într-o contranarațiune ce îți taie răsuflarea, rămânând remarcabil de modernă și relevantă chiar și astăzi. În contrast cu cetatea omului, Cetatea Iubirii, afirmă Augustin, este cetatea îndumnezeită de care aparțin creștinii, cetatea după care tânjeau Homer și Vergiliu.
Umorul lui Ioan Paul al II-lea, așa cum l-am perceput eu, tindea spre ironie: nu în sensul postmodern, în care ironia este la mică distanță de cinism, ci în modul mai venerabil al ironiei ce recunoaște faptul că nu suntem la cârma vieților noastre și că vom ajunge în rolul de bufon de curte dacă încercăm să controlăm totul.
