În esență, avangarda nu contestă doar niște valori culturale – ordinea, sensul, echilibrul, armonia și celelalte atribute menționate mai sus sunt intuiții și tendințe absolut elementare și naturale. Avangarda contestă felul în care suntem făcuți să percepem și să structurăm realitatea pentru a supraviețui.
Dacă ar fi să numesc o singură idee pe care cred că de Waal își dorește să o transmită, atunci aceea ar fi că lucrurile care ne înconjoară sunt mai mult decât simple obiecte fără viață, care au un scop pur utilitar. Într-un fel, ele au o viață a lor, care e legată de a noastră mai mult decât am putea crede…
Ca un cărturar prăfuit, privesc, îndrăgostit,/cum un aspect străvechi atinge o nouă minte.
Ce e banal și supranatural deopotrivă, lucru subliminal exprimat în carte, e că dragostea – de altul, de tine, de viață, libertate și creație – se joacă între două planuri la fel de intangibile, și se pierde când uităm că fiecăreia trebuie să i se ploconească, pe rând, partea leului.
Națiunile se coagulează în jurul unor valori sau elemente culturale comune. De aceea, personalitățile culturale sunt greu de disociat de contextul național în care au creat și foarte ușor de integrat într-o formă de Panteon menit să conserve deopotrivă memoria respectivei persoane și mitologia din jurul său. În științele exacte însă, lucrurile stau fundamental diferit. Se consideră îndeobște că nu există ceva mai aproape de universalitate decât „legile naturii“, credință reflectată inclusiv în prezența unor elemente de fizică pe plachetele de aur de pe sondele Pioneer, destinate a fi o carte de vizită a umanității în cazul în care o civilizație extraterestră ar ajunge să le întâlnească.
Printre criticii literari se naște o unanimitate care nu și-a pierdut până astăzi rezonanța: „Craii de Curtea-Veche” atinge culmile estetismului românesc, este prin excelență o operă a virtuozității cuvântului, expresiei, plasticității, este o aducere la apogeu a limbii române, o perfecțiune desăvârșită a compoziției, care șochează, dincolo de toate, prin contrastul violent: conținutul romanului este însăși degradarea absolută, apogeul imoralității, desăvârșirea afundării umane, prin excelență universul viciilor cel mai puțin rafinate, neținute în frâu de nimeni și de nimic.
Ceea ce gânditorul român a realizat cu magistral talent în lucrările sale – reușita care îi definește meritul – este una dintre cele mai grave contemplații ale vieții pământene – mizerabilă, necizelată, dură, neîndulcită de promisiuni cu scadența tinzând la infinit.
„Portretul lui M” este, indirect, și portretul lui Matei Călinescu, un om la care respirația se împletea cu scrisul și al cărui caracter, trădat de o realitate cumplită, care nu s-a lăsat nicicum înăbușită, a rămas de-o decență fără cusur.
În final, poezia (pseudo)psalmică a lui Vancu este o pendulare între automatismul moștenit al raportării la divinitate și încercarea de a explica o absență, transformând moartea nietzscheeană a lui Dumnezeu în sinuciderea lui Dumnezeu.
La începutul noului an, cu toții ne desprindem de farmecul sărbătorilor și suntem cuprinși de responsabilitate – întocmim cu fervoare rezoluții, planuri și promisiuni pentru lunile ce urmează. În această atmosferă de lucru, să nu lăsăm în urmă cu totul sezonul filmelor vizionate cu plăcere la căldura șemineului. Pentru asta, […]