Canal Radicular „Și ce este bine, Fedru, Și ce nu este bine – Trebuie să rugăm pe cineva să ne spună aceste lucruri?” – „Zen și arta reparării motocicletei”, de Robert M. Pirsig Mi-am petrecut toată dimineața uitându-mă prin lucrurile lui. Nu prea merită nimic păstrat: câteva certificate, Pirsig-ul […]
Toate problemele sociale, politice și economice se nasc din atacul asupra ordinii naturale. Dacă un fermier ignoră legile Mamei Natură, nu se poate aștepta să aibă o recoltă bogată. În același mod, dacă o societate desconsideră ordinea naturală, nici aceasta nu poate prospera sau înflori, suferind din cauza depopulării, a familiilor ruinate, a abuzului domestic, a deconstrucției căsătoriei și a formării unor bărbați și femei fără o certitudine morală sau cunoaștere de sine.
Dintre toate mecanismele de apărare ale omului, probabil cel mai spectaculos este cel al uitării, pentru că reușește să dilueze proporțiile evenimentelor și să le reducă ecourile, până în pragul tăcerii, în speranța că viitorul va fi croit pe un calapod mai bun sau mai frumos. Uitarea e o armă […]
În calitatea ei de artă, muzica încearcă să exprime idealurile către care tindem sau realitatea metafizică a prezentului într-un limbaj ne-rațional, al emoțiilor. Iar muzica rock, un gen cu un pronunțat caracter masculin, răspunde sensibilităților unui războinic întru cuvânt, fiind un gen muzical al barzilor moderni, al rebeliunii și al frondei.
Metoda principală a totalitarianismului de a pune stăpânire pe oameni este conformarea prin centralizare. De obicei, această țintă este atinsă prin mai multe proceduri, dar, în general, se obține prin concentrarea sensului vieții într-o singură idee.
De ce, dacă adevărul trebuie să conțină acest element al experienței individuale pentru a fi simțit ca adevăr, pare că Partidul poate reuși atât de ușor să-și impună „Adevărul” său în fața oamenilor, în locul propriilor lor adevăruri? Răspunsul, sper eu să demonstrez, stă în efectul pe care controlul limbii de către Partid îl are asupra capacității pe care populația Oceaniei o are (sau nu) să acceseze propriile experiențe atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.
Ne gândim la artă ca la un bun original nealterabil, ca la un spațiu al deplinei libertăți de manifestare și, de ce nu, ca la un organism imaterial cu o viață a sa care pulsează în beneficiu propriu. Arta nu este animalul de companie al nimănui, nu poate fi stăpânită sau apropriată maniac. Toate aceste idei derivă dintr-un adevăr incontestabil: arta este un produs al sufletului. Însă sufletul poate fi corupt atunci când fatalitățile istoriei pervertesc realitatea și, ficționalizând-o, regândesc arta pentru a oglindi utopia pseudorațiunii pusă în practică – totalitarismul.
Ordine, creație, cunoaștere, blândețe, iertare și înțelegere: atunci când ne gândim la opusele lor, este dificil să nu recunoaștem că Clark atinsese un punct important aici. El a înțeles că civilizația este într-o mai mică măsură despre succesul economic și politic, oricât de importante ar fi acestea. La baza ei stau, în fond, credințele și atitudinile corecte.
Nu este un fapt puțin cunoscut că mulți autori canonici au murit în condiții de sărăcie inimaginabile. De la autorul lui Moby Dick, la macabrul E.A. Poe și dandy-ul Oscar Wilde – grei ai literaturii universale care și-au trăit ultimii ani în deplina ignoranță a societății – ne putem întreba în completă legitimitate dacă nu cumva sărăcia este o condiție a scriitorului de valoare.
„România de totdeauna” înscrie în tiparul „volumelor de convorbiri” o conversație pe care doi istorici o poartă cu multă naturalețe. Dialogul este animat de o căutare ferventă a valorilor și modelelor, schițând astfel portretele unor personalități din elita României – conducători, intelectuali, diplomați, artiști.