Ceea ce cred, însă, că îi lipsește culturii românești este o formă de omogenitate sau o nouă formă de omogenitate, prin care să se poată actualiza și afirma specificul românesc în marea cultură universală – să o îmbogățească și, astfel, să se îmbogățească. Dar acest lucru nu este posibil fără o nouă înțelegere a ideii de națiune și a identității naționale.
Dacă am vedea doar în concepția lui Descartes sursa computaționalismului post-umanist am greși. Gottfried Wilhelm von Leibniz este un alt autor care, de asemenea, a avut o contribuție semnificativă la conturarea unui cadru ideatic ce a permis nașterea și dezvoltarea viziunii – să-i zicem – „cybernetic-digitale” asupra omului.
Fără să-și propună acest lucru, cartea lui Marius Lazurca contribuie la explicitarea poziției creștine cu privire la trup și a rolului acestuia în definirea identității personale. Contribuția nu este nemijlocită, ci indirectă – prin contrastul care reiese din tratarea comparativă a sensurilor corporalității în creștinism și în celelalte doctrine filozofice și religioase ale vremii. Formularea poziției creștine față de trup, așa cum este articulată în special în teologia Apostolului Pavel, scoate în relief unicitatea mesajului creștin; unicitiate care, consideră autorul, poate da seamă de victoria istorică a creștinismului.
Discursul despre liniște face un deserviciu conceptului, fiindcă orice discurs e ne-liniște. Gândirea liniștii e, de fapt, opțiunea pentru evitarea ei. Pentru a fi în liniște, trebuie să nu te gândești la nimic. Liniștea e o matrice particulară în care privitorul poate să estimeze paradoxurile infinitului. În starea de liniște rezidă depărtarea care apropie, anihilarea care generează și imposibilul necesar.
În eseul său celebru, „Despre denotare”, Bertrand Russell introduce o nouă perspectivă asupra sintagmelor denotative menită să răspundă problemelor întâmpinate de teoriile concurente ale contemporanilor săi, Gottlob Frege și Alexius Meinong. Spre deosebire de aceștia, care vedeau sintagmele denotative ca făcând referire în mod obligatoriu la un denotat, Russell susține că ar trebui să abandonăm acest punct de vedere.
Avînd toate aceste lucruri în vedere, mă aplec asupra unui articol intitulat duios „The Mundanity of Excellence” („Banalitatea excelenței”). Conceptul său fundamental este coșmarul oricărui ratat: excelența nu se bazează pe talent, ci pe o sumă de mici alegeri banale practicate cu sfințenie.
Cred că este o graniță foarte fină între căutarea sinceră a propriei forme de împlinire care este vocația și consumarea tuturor dorințelor. De ce prima s-ar putea transforma într-un pretext pentru cea din urmă? Simplu: fiindcă cea din urmă e mult mai facilă, nu implică costurile pe care le aduce cu sine încercarea onestă de a-ți descoperi chemarea sau costurile pe care le aduce efortul de a-ți păstra angajamentul față de ceea ce bănuiești – împreună cu alții – că ar putea fi vocația ta.
Cred că termenul „vocație” nu are sens într-o lume secularizată; nu are sens în absența unui Dumnezeu care să cheme și în absența unui plan escatologic. Așadar, pare că nici faptul de a ne descoperi vocația nu are rost în afara unei realități creștine. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu are sens să ne dăm seama care este cea mai bună profesie sau care sunt pasiunile noastre în materie de hobby-uri, ori că acestea nu ar fi în strânsă legătură cu sensul nostru existențial. Numai că le vom da o altă explicație, ancorată într-un alt sistem de referință, chiar dacă este sau nu de natură metafizică.
În foarte multe domenii de activitate, unele persoane, despre care putem afirma cu siguranță că și-au găsit deja vocația, au ocazia să devină mentori, transmițând mai departe chemarea pe care ei înșiși au avut-o în anii de formare. Este greu de spus care sunt acele calități indispensabile pentru a fi mentor, așa că ne rezumăm adesea la a evalua succesul sau insuccesul cuiva în acest demers.
Trăim într-un context în care ideea conform căreia sensul lumii imanente decurge din existența unei dimensiuni transcendente nu mai are aceeași forță normativă. Dar cred că asta nu împiedică posibilitatea de a găsi un sens în existența imanentă, un sens despre care se poate spune, totuși, că este obiectiv. Această cale cred că permite o revalorizare a lumii, care este fundamentală.