Filozofie

De ce „experiențele din proximitatea morții” nu sunt un argument în favoarea existenței lui Dumnezeu?

Avem, deci, pe de-o parte, din ce în ce mai mulți oameni care au fie credințe vagi și nespecifice într-o formă sau alta de spiritualitate, fie oameni neafiliați vreunei religii, fie agnostici obișnuiți și, pe de altă parte, oameni care povestesc cum s-au întâlnit cu Dumnezeu… Pare că nu există nimic mai paradoxal și tensionat decât această coexistență. În realitate, aș spune că lucrurile nu stau chiar așa: dacă ne uităm mai îndeaproape, vom vedea că „nones” pot deveni, aproape peste noapte, persoane care să relateze cum a decurs întâlnirea lor cu divinitatea.

Paul Krause: Augustin și „Cetatea lui Dumnezeu”. Primul război cultural

În „Cetatea lui Dumnezeu”, Augustin dezvăluie sistematic ideologia goală a cetății omului și a Imperiului Roman într-o contranarațiune ce îți taie răsuflarea, rămânând remarcabil de modernă și relevantă chiar și astăzi. În contrast cu cetatea omului, Cetatea Iubirii, afirmă Augustin, este cetatea îndumnezeită de care aparțin creștinii, cetatea după care tânjeau Homer și Vergiliu.

De ce Dumnezeu?

Discuția aceasta se adresează celor care nu pot fi liniștiți cu ideea că „doar credem”; că preluăm orbește o idee despre o ființă absolut perfectă și ne trăim viețiele în acord cu ceea ce acea ființă dictează. Dacă vrem ca ceea ce facem să aibă sens, trebuie să înțelegem ceva din acea credință. Cu alte cuvinte, trebuie să știm de ce atunci când spunem, „cred în Dumnezeu”, spunem ceva cu sens. Trebuie să știm că această propoziție este mai mult decât un act de încredere orbească, un salt în necunoscut sau o plasă de siguranță psihologică. Cu alte cuvinte, că este un răspuns la o problemă reală.

John Rose: Intelectul intuitiv al lui Michael Polanyi

Merită să revenim pentru un moment la chimistul de origine maghiară Michael Polanyi (1891-1976), atât pentru neajunsurile sale, cât mai ales pentru perspicacitatea și discernământul lui. În cartea lui din 1958, Personal Knowledge, Polanyi a adus cele mai interesante argumente – neîntrecute până astăzi – în favoarea dimensiunii participative și emoțional-afective a cunoașterii științifice.

Limite în relația științei cu credința

Am văzut, printr-o serie variată de exemple, cum credința se poate extinde dincolo de limitele sale logice, precum se poate și restrânge exagerat. Ambele situații sunt de evitat, deoarece nu rezolvă în fapt nimic, ci uneori chiar contribuie la polarizări și conflicte inutile. De un mult mai mare folos pentru cine dorește să înțeleagă raportul dintre știință și religie este să mențină credința în matca sa firească și să înțeleagă cât mai bine limitele științei. Abia apoi poate fi delimitat teritoriul real de suprapunere dintre știință și religie, care este cu mult mai restrâns decât lasă conflictele contemporane să se vadă.

Credința din perspectivă fenomenologică

Atât sarcina teologiei, cât și sarcina filosofiei au fost extrem de dificile în secolul XX, date fiind dezvoltarea accelerată a științei, a tehnicii și dezastrele regimurilor autoritare sau ale războaielor. Occidentul se afla deja într-o criză existențială, creștinismul fiind din ce în ce mai secularizat […] calea căutării „dumnezeirii lui Dumnezeu” pare să fie salvatoare pentru cel care reușește să-L aducă în ne-uitare și să-I primească prezența. Dacă este sau nu și fenomenologia o astfel de cale rămâne o întrebare deschisă, la care atât filosofii, cât și teologii sunt chemați să răspundă.

Joe Carter: Ce presupune statutul de persoană?

Exemple de persoane non-umane există din abundență: creștinii cred că Divinitatea este formată din „trei Persoane și o singură substanță”; judecătorii din Statele Unite consideră corporațiile ca fiind „persoane artificiale”; fanii Star Trek susțin că androizii precum Data și extratereștrii asemenea lui Spock sunt persoane (fictive); Parlamentul spaniol a hotărât că maimuțele antropoide sunt „persoane legale”; iar de curând am aflat că anumiți eticieni consideră și delfinii a fi persoane.

„Autobiografie spirituală”, Simone Weil

Condusă de o luciditate absolută, Simone Weil rămâne una dintre personalitățile fascinante ale secolului XX pentru lumea creștină […] Gândirea lui Weil se caracterizează printr-un mare grad de curaj, atât în afirmarea pozițiilor politice, cât și cele spirituale, fapt care o face să fie o personalitate demnă de cercetat.