Deși Foucault a început să se afirme încă din anii ‘40 și ‘50, apariția sa publică era în mod fundamental cea a unui tânăr din anii ‘60: precoce, răsfățată, egocentrică, plină de manifestări politice puerile, stăpânită de fanteziile neîmplinite ale unui extaz absolut.
La fel ca arta, muzica sau poezia, filosofia izvorăște dintr-o nevoie personală puternică și autentică. Sunt lucruri pe care le vezi ca fiind fundamentale pentru tine în primul rând, dar și pentru cei din jurul tău. Curiozitatea pe care o ai, observațiile pe care ajungi să le faci și întrebările pe care ajungi să ți le pui nasc o dorință de înțelegere, care răstoarnă piramida nevoilor lui Maslow: după satisfacerea nevoilor de bază, urmează direct nevoia de a-ți răspunde la acele întrebări.
În ciuda aparentului său dispreț principial pentru comunism, când vine vorba de lumea reală a relațiilor internaționale, Chomsky s-a dovedit a susține niște reprezentanți destul de ortodocși ai revoluțiilor socialiste. Printre aceștia se numără arhitecții comunismului în Cuba, Fidel Castro și Che Guevara, precum și Mao Tse-tung și fondatorii statului comunist chinez.
În ciuda nuanţelor adăugate de Gilbert Ryle tabloului criticii aduse dualismului cartezian, concepţia sa a fost absorbită de curentul anilor ’50 considerat de Taylor Burge ca fiind vectorul principal al monismului materialist dominant în filosofia minţii din anii ’60. Astfel, ideea unui „univers cauzal închis”, care constă „în întregime în particule fizice şi câmpuri de forţe”, pare a fi consecinţa directă şi dezvoltarea ultimă a concepţiei lui Ryle.
Faptul că politologii sau istoricii îmbrățișează, de multe ori fără să știe, o perspectivă anti-fundaționalistă nu înseamnă, firește, că problemele ontologice dispar sau, cel puțin, că sunt mai puțin constrângătoare. Drumul ar trebui să fie următorul: dinspre ontologie spre politică, trecând prin epistemologie și filozofia limbajului.
Discuțiile despre variabile culturale, istorie, tradiție sau „esențe” sunt utile, dar până într-un punct. Faptele nu au fost niciodată mai importante decât oamenii care le-au produs. Problema identității, așa cum o înțeleg, nu se referă la naționalitate, la stat sau la variabile culturale, la metafizici sau ideologii, nu în mod exclusiv cel puțin, ci la o tradiție intelectuală.
Ceea ce cred, însă, că îi lipsește culturii românești este o formă de omogenitate sau o nouă formă de omogenitate, prin care să se poată actualiza și afirma specificul românesc în marea cultură universală – să o îmbogățească și, astfel, să se îmbogățească. Dar acest lucru nu este posibil fără o nouă înțelegere a ideii de națiune și a identității naționale.
Dacă am vedea doar în concepția lui Descartes sursa computaționalismului post-umanist am greși. Gottfried Wilhelm von Leibniz este un alt autor care, de asemenea, a avut o contribuție semnificativă la conturarea unui cadru ideatic ce a permis nașterea și dezvoltarea viziunii – să-i zicem – „cybernetic-digitale” asupra omului.
Fără să-și propună acest lucru, cartea lui Marius Lazurca contribuie la explicitarea poziției creștine cu privire la trup și a rolului acestuia în definirea identității personale. Contribuția nu este nemijlocită, ci indirectă – prin contrastul care reiese din tratarea comparativă a sensurilor corporalității în creștinism și în celelalte doctrine filozofice și religioase ale vremii. Formularea poziției creștine față de trup, așa cum este articulată în special în teologia Apostolului Pavel, scoate în relief unicitatea mesajului creștin; unicitiate care, consideră autorul, poate da seamă de victoria istorică a creștinismului.
Discursul despre liniște face un deserviciu conceptului, fiindcă orice discurs e ne-liniște. Gândirea liniștii e, de fapt, opțiunea pentru evitarea ei. Pentru a fi în liniște, trebuie să nu te gândești la nimic. Liniștea e o matrice particulară în care privitorul poate să estimeze paradoxurile infinitului. În starea de liniște rezidă depărtarea care apropie, anihilarea care generează și imposibilul necesar.