Deși „noua cazuistică” păstrează structura formală a „vechii cazuistici”, este clar că aceasta nu concepe situația dilematică ca pe un conflict între valorile creștine sau virtuțile clasice, ci mai degrabă ca pe o problemă pragmatică care trebuie rezolvată în așa fel încât costurile negative la nivel individual și social să fie minimizate cât mai mult posibil. Nimic din acest demers nu are loc în interiorul vreunui univers moral. Dimpotrivă, orice apel la structuri morale obiective sau la principii universale este respins ca fiind o înclinație dogmatică. În joc nu se mai află conștiința împovărată a decidentului care se luptă să afle cum poate să acționeze într-un acord mai mare cu virtutea sau cu poruncile lui Dumnezeu, ci doar încercarea lui de a rezolva cât mai bine o problemă care îi ridică anumite dificultăți de ordin practic.

O altă observaţie constă în faptul că această mișcare nu a apărut ca urmare directă a creștinismului primar (cel puţin din câte cunoaştem), adică a tradiţiei orale apostolice din primul secol, ci abia după aproximativ trei secole de la moartea Mântuitorului. De asemenea, nu putem vorbi despre o învățătură explicită a Bibliei pe aceasta temă, aşa cum am subliniat în lucrarea de față. Scripturile cer mai degrabă ca atenţia şi eforturile creștinilor să fie îndreptate spre misionarism şi spre a reprezenta lumina în mijlocul oamenilor […]

Când Alvin Plantinga a fost distins în acest an cu Premiul Templeton, el s-a alăturat unei companii selecte de personalități, printre care Maica Tereza, Alexander Solzhenitsyn, Michael Novak și Rabinul Jonathan Sacks. La fel cum aceștia au avut contribuții remarcabile pentru dezvoltarea societății în diversele domenii în care au activat și în diversele credințe religioase din care proveneau, așa și Alvin Plantinga și-a adus aportul la evoluția gândirii academice. Un creștin dedicat, reprezentant al tradiției reformate olandeze, acesta a contribuit la schimbarea percepțiilor intelectuale, întărind poziția creștinismului în lumea academică.