Filozofie

Abisalii gândirii. Pledoarie pentru claritatea discursivă

Claritatea în discurs este – sau ar trebui să fie – o virtute. Bunăoară, o virtute epistemică. Îndrăznesc însă să spun că este o virtute morală în cel mai propriu sens al cuvântului. Și nu o trăsătură a unei anumite școli de gândire. Din contră, claritatea discursivă face – sau ar trebui să facă – parte din însuși cadrul în care dialogul, și implicit demersul intelectual, se poartă.

„Costul uceniciei”, de Dietrich Bonhoeffer

Diluarea Evangheliei de către contemporanii săi se pare că îl măcina sufleteşte pe Bonhoeffer atunci când acesta a realizat că, deşi reforma a adus o perspectivă biblică despre har, totuşi aceasta a fost curând înlocuită cu o ucenicie lejeră şi frivolă, cu un „har ieftin”, ce are unicul scop de a aduce celui ce crede confortul că a fost justificat. Despre conflictul dintre „harul ieftin” şi „harul costisitor” se discută în capitolul întâi, primul fiind văzut ca inamicul principal al bisericii creştine. În perspectiva lui Bonhoeffer „harul ieftin” nu justifică păcătosul, aşa cum este biblic, ci păcatul, iar omul rămâne prins în mirajul că, harul fiind oferit gratuit, acesta devine şi nevaloros sau ieftin.

Robert P. George: Liberalismul gnostic (Partea a II-a)

În sfera filosofiei morale și practice, există puține proiecte mai necesare decât recuperarea perspectivei de bun simț conform căreia persoanele sunt într-adevăr unități dinamice, ființe ale căror corpuri sunt parte din sinele nostru – și nu instrumente extrinseci. Liberalismul social contemporan se bazează pe o eroare, greșeala tragică din spatele multora de a justifica – și chiar de a imuniza în fața criticii morale – acte și practici care sunt, de fapt, contrare integrității noastre profunde, intrinseci și egale în raport cu ceilalți.

Robert P. George: Liberalismul gnostic (Partea I)

Ideea conform căreia ființele umane sunt entități necorporale care „locuiesc” în corpuri impersonale este una recurentă. Deși principalele curente ale creștinismului și ale iudaismului au respins această ipoteză, ideea ce poate fi descrisă pe scurt prin sintagma „dualismul corp-sine” a revenit în forță, iar adepții ei sunt din ce în ce mai numeroși. În instanțele de judecată, în campusuri sau în corporații, această concepție pune în evidență și construiește individualismul și liberalismul social manifestate expresiv, curente aflate în plină expansiune.

Este utilitaristul John Stuart Mill un aristotelician deghizat?

La o citire de manual, teoria etică a lui John Stuart Mill aparține utilitarismului clasic alături de cea a precursorului său, Jeremy Bentham. E drept să spunem și că manualul marchează diferența dintre cele două, în ceea ce privește dimensiunea lor hedonistă, nu consecvențialistă: introducerea de către Mill a distincției calitative între plăceri, în comparație cu analiza benthamită care rămâne doar cantitativă. Cred însă că această lectură ratează câteva nuanțe importante ale gândirii lui Mill.

Alberto Mingardi: Bruno Leoni și căutarea certitudinii în drept

Ce este ,,certitudinea juridică”? Libertatea în fața regulilor arbitrare a fost centrală proiectului liberal de la bun început. Un asemenea principiu are într-adevăr dimensiuni variate: legea trebuie să aibă caracter general aplicabil, ceea ce implică un anumit grad de egalitate; legea trebuie să fie relativ stabilă; legea trebuie să fie accesibilă, adică să fie redactată clar, astfel încât fiecare persoană să o poată înțelege cât mai ușor.

Spiritul timpului și-a ridicat puteri infernale: Originea și subiectivitatea timpului la Sfântul Augustin

În Cartea a XI-a a „Confesiunilor”, Sf. Augustin își deschide explorarea asupra naturii temporalității prin faimoasa afirmație: „Ce este deci timpul? Dacă nu-mi pune nimeni această întrebare, atunci ştiu ce este timpul. Dar dacă aş vrea să-l lămuresc pe cel care întreabă, nu mai ştiu”. Întrebarea nu este una de sine stătătoare, ci răspunde, deși doar parțial, se poate afirma, unui lung șir de dezbateri ce încep încă din Antichitate.

Este renașterea cazuisticii despre cazuistică?

Deși „noua cazuistică” păstrează structura formală a „vechii cazuistici”, este clar că aceasta nu concepe situația dilematică ca pe un conflict între valorile creștine sau virtuțile clasice, ci mai degrabă ca pe o problemă pragmatică care trebuie rezolvată în așa fel încât costurile negative la nivel individual și social să fie minimizate cât mai mult posibil. Nimic din acest demers nu are loc în interiorul vreunui univers moral.

Principiul rațiunii, incompletitudinea tradiției și problema conservatorismului occidental

Din acest punct de vedere, tradiția este, desigur, o sursă de cunoaștere. O cantitate uriașă din cunoașterea pe care specia umană a descoperit-o și îmbunătățit-o de-a lungul timpului se perpetuează prin normele, cutumele și obiceiurile moștenite prin tradiție. Între excesele raționalismului și opoziția completă la forța normativă a rațiunii, se află o poziție de mijloc, care în timp ce susține primatul logic al rațiunii, acceptă necesitatea morală, politică și epistemică a tradiției.

File:Corot Monk Reading Book 1.jpg - Wikimedia Commons

Monahismul. Cauzele apariției și forme de manifestare

O altă observaţie constă în faptul că această mișcare nu a apărut ca urmare directă a creștinismului primar (cel puţin din câte cunoaştem), adică a tradiţiei orale apostolice din primul secol, ci abia după aproximativ trei secole de la moartea Mântuitorului. De asemenea, nu putem vorbi despre o învățătură explicită a Bibliei pe aceasta temă, aşa cum am subliniat în lucrarea de față. Scripturile cer mai degrabă ca atenţia şi eforturile creștinilor să fie îndreptate spre misionarism şi spre a reprezenta lumina în mijlocul oamenilor […]