Dietrich Bonhoeffer, teolog de obârşie germană, născut în 1906, trăieşte în cea mai mare parte a vieţii sale în ţara natală, remarcându-se atât în vremea sa, cât şi post-mortem ca personalitate deosebit de valoroasă, atât în domeniul practic, pastoral, cât şi în cel teoretic, al cugetării teologice, fiind considerat în contemporaneitate unul dintre marii teologi ai secolului XX. În 1945, însă, viaţa sa de gânditor şi de slujitor al bisericii este curmată brusc, întrucât, în urma detenţiei sale în închisoare, este executat de regimul naţional-socialist pentru implicarea sa, considerată a fi conspirativă, împotriva liderilor nazişti. Regretabil, moare cu puţin timp înainte de capitularea Celui de al Treilea Reich, lăsând în urmă atât scrierile sale, receptate în prezent drept christian classics, cât şi exemplul personal, dăinuitor, de fruntaş al asumării crucii.

Scurtimea vieţii sale rămâne pentru posteritate o tragedie, atunci când moartea sa este privită în lumina potenţialului său. Suma lucrărilor sale reprezintă, într-adevăr, buna-cuvântare a sa faţă de ceilalţi, însă totalitatea înfăptuirilor lui, care includ acţiuni controversate, conspirative, nu provin din necesitatea îndeplinirii vreunei porunci (în sens de punere în practică) ci au ca fundament „îndeplinirea” (adică ajungerea la deplinătate a) persoanei sale ca model de virtute. Mai mult, ele trebuie văzute ca îndeplinite căci Hristos, care întâlneşte înfăptuiri ştirbe în mod frontal, nu Se înşală că acestea ar fi altceva decât sunt în realitate, însă El, fără să ne înşele, le face depline prin mila şi harul Său. De altfel, Bonhoeffer, după cum el însuşi recunoaşte, se bazează pe dreptatea lui Hristos chiar dacă, în ochii noştri, acţiunile sale, asemenea demersurilor împotrivitoare reprezentanţilor statului, sunt discutabile la nivel de etică normativă. Privindu-l pe Bonhoeffer ca persoană, îl putem recunoaşte drept binecuvântare, drept mărturie, drept mărturisitor, drept martir şi, îndrăznind mai departe, ca drept şi fără nimic altceva după. Propun în această lucrare un nou filtru prin care să fie privită cartea recenzată, şi anume, integrând-o întru cine este Bonhoeffer în „totalitatea” lui, atât cât suntem noi luminaţi să înţelegem integralitatea unui om, având, totuşi, scopul de a descoperi integritatea acestuia şi de a ne molipsi de ea. Adică, să fim interesaţi şi despre ce scrie în carte, dar, depăşind acest stadiu, să devenim curioşi despre ce scrie în carte autorul. În etica virtuţii, orice act al persoanei este unul moral, iar virtutea se învaţă atât din experienţă, cât şi asemenea meşteşugurilor, prin ucenicie, prin imitaţie. La ceva de felul acesta ne cheamă şi cartea Costul Uceniciei.

Dietrich Bonhoeffer publică în 1937 Costul uceniciei, apărută sub titlul original Nachfolge. În recenzia de faţă folosim ediţia românească publicată recent, în 2020, care este o retipărire şi totodată o revizuire a primei ediţii.1 Traducerea este întocmită din limba germană de către Ligia Taloş, sub îndrumarea editorului Emanuel Conţac.2 Opera se dovedeşte a fi un clasic creştin mai mult decât epocal, însemnată nu doar pentru timpul în care a fost realizată, ci prezentându-se şi astăzi cititorului cu aceeaşi relevanţă şi urgenţă ca în momentul publicării ei. Rolul cărţii este pedagogic prin excelenţă, întrucât meditaţiile ce o constituie apar în strânsă legătură cu seminarul de la Finkenwalde, la care Bonhoeffer predă din 1935 până în 1937 (p. 14). Solemnitatea cu care trebuie lecturată cartea provine din asumarea uceniciei de către autor pe parcursul existenţei sale. Aceasta face ca tema uceniciei creştine să fie „întrupată” de către Bonhoeffer într-un moment istoric în care biserica germană portretiza creştinismul ca o chemare la compromis, prin însăşi alierea acesteia cu ideologia nazistă. Un an după ce Hitler devine cancelar, are loc în 1934 sinodul de la Barmen, ca răspuns faţă de eşecul incorigibil al bisericii oficiale. Reichskirche, adică biserica evanghelică germană, acceptă clauza ariană la „Brown Synod”, unde şi jură credinţă Fuhrerului. Împotrivirea faţă de o astfel de acţiune duce la formarea unei „Biserici Mărturisitoare”, în care se va implica şi Bonhoeffer ca lider şi care îşi va lua responsabilitatea de a rămâne autentică şi credincioasă lui Hristos.3

Responsabilitatea comunităţii creştine trebuie manifestată şi faţă de semeni, aceasta neimplicând doar îngrijirea victimelor de sub „roata statului” sau tragerea la răspundere a acestuia în vremuri de restrişte, ci şi, eventual, „a opri roata însăşi” când „Biserica constată că statul eşuează în rolul lui de a înfăptui ordinea şi legea” (p. 13). În acest context istoric, Costul uceniciei se dovedeşte a fi un pilon al unei „teologii a rezistenţei”4, regăsită şi în celelalte lucrări ale autorului. Moartea acestui mare teolog trebuie înţeleasă ca plătirea preţului uceniciei iar, împreună cu lucrarea sa scrisă, drept o chemare a omului de rând la radicalitatea căii creştine: „Crucea este pusă pe umărul fiecărui creştin […] Fiecare chemare a lui Hristos duce la moarte.” (p. 78)

Autorul debutează în prefaţa cărţii prin avertismentul că Biserica, adeseori, opreşte calea omului de rând spre Hristos printr-o predicare poate prea „greoaie şi dificilă”(p. 25) sau prea „dogmatică” şi „prea puţin pentru viaţă”; uneori, îmbibată de părerile personale ale celui ce o expune, fără mesajul lui Hristos pentru ascultători; expusă, de asemenea, într-un mod care relevă ucenicia ca o povară de nesuportat şi ca pe o cale pe care doar câţiva oameni o pot urma. Aşadar, Bonhoeffer pune în discuţie paradoxul uceniciei creştine, deziderat ce pare chinuitor, excentric şi imposibil (p. 25) pentru omul laic şi care pare la antipozi cu ce afirmă Scriptura despre poruncile Domnului, „…care nu sunt grele.” (1 Ioan 5:3) Întrebarea principală a preambulului cărţii pare a fi aceasta: Este ucenicia posibilă şi pentru omul de rând, şi, dacă da, nu cumva doar sub formele legaliste sau diluate ale acesteia?

Diluarea Evangheliei de către contemporanii săi se pare că îl măcina sufleteşte pe Bonhoeffer atunci când acesta a realizat că, deşi reforma a adus o perspectivă biblică despre har, totuşi aceasta a fost curând înlocuită cu o ucenicie lejeră şi frivolă, cu un „har ieftin”, ce are unicul scop de a aduce celui ce crede confortul că a fost justificat. Despre conflictul dintre „harul ieftin” şi „harul costisitor” se discută în capitolul întâi, primul fiind văzut ca inamicul principal al bisericii creştine. În perspectiva lui Bonhoeffer „harul ieftin” nu justifică păcătosul, aşa cum este biblic, ci păcatul, iar omul rămâne prins în mirajul că, harul fiind oferit gratuit, acesta devine şi nevaloros sau ieftin. În opoziţie cu „harul ieftin”, autorul propune o reîntoarcere la înţelesul scripturistic al uceniciei, în care graţia nu doar că Îl costă totul pe Dumnezeu, ci îl va costa totul şi pe ucenic, inclusiv viaţa sa. Luther putea scrie despre sola gratia doar fiindcă a încercat să ajungă la Dumnezeu prin eforturile proprii şi a eşuat. Întocmai de aceea şi ieşirea sa din mănăstire a fost „cel mai puternic asalt pe care l-a suferit lumea din zilele creştinismului timpuriu” (p. 36), nu fiindcă preceptele uceniciei au fost abandonate de acesta, ci fiindcă înţelegerea „harului costisitor” l-a făcut să accepte că, de atunci încolo, „înlesnirile deosebite ale vieţii monahale au devenit datoria fiecărui creştin” (p. 37).

Iată un citat distins şi valoros al cărţii, care pune în contrast harul ieftin şi harul costisitor:

„Harul ieftin este dușmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta se dă pentru harul care costă scump. Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al Bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără șovăieli și fără limite; har fără preț, har fără costuri. Harul ieftin înseamnă justificarea păcatului, nu a păcătosului. Harul ieftin înseamnă predicarea iertării fără pocăință, înseamnă botez fără disciplină bisericească, euharistie fără mărturisirea păcatelor, absolvirea de păcat fără spovedanie. Harul ieftin este un har fără ucenicie, un har fără cruce, un har fără Isus Hristos cel întrupat și viu. Harul costisitor este Evanghelia pe care trebuie să o căutăm necurmat, darul pe care trebuie să-l cerem, ușa la care trebuie să batem. Este costisitor pentru că ne cheamă la ucenicie, este har pentru că ne cheamă la ucenicie în școala lui Isus Hristos. Este costisitor pentru că osândește păcatul, este har pentru că îl justifică pe păcătos. Mai presus de toate, este costisitor, fiindcă a fost scump pentru Dumnezeu, fiindcă L-a costat pe Dumnezeu viața Fiului Său – și fiindcă ceea ce L-a costat scump pe Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi. Înainte de toate, este har fiindcă Dumnezeu n-a considerat viața Fiului Său un preț prea mare pentru viața noastră, ci L-a dat pentru noi. Harul costisitor este întruparea lui Dumnezeu.

Ucenicia e o desprindere de siguranţa lumii, o aruncare a celui ce ascultă în vâltoarea nesiguranţei materiale şi sociale. Cel ce o acceptă trebuie să abandoneze tot ceea ce îi stă în calea de a fi ucenic, iar siguranţa sa va fi ancorată doar în Isus Hristos. De asemenea, ucenicul trebuie să accepte intrarea în situaţia creată de Hristos în care credinţa devine posibilă, însă această „acceptare” nu este decât o faptă moartă, nemeritorie, iar credinţa omului nu este justificată decât prin chemarea lui Hristos. Astfel, devin adevărate ambele afirmaţii paradoxale, cum că „numai cel ce crede este ascultător” şi „numai cel ce ascultă crede” (p. 51).

Un merit deosebit al Costului uceniciei este că în aceasta rezidă și persistă o teologie a rezistenţei. De asemenea, cartea conţine interpretări extraordinar de valoroase asupra uceniciei. Însă a fi discipol nu rămâne un act parcurs în solitudine, dar nici o experimentare nemijlocită a realităţii. Isus devine mijlocitorul între om şi realitate. Moartea omului împreună cu Hristos e o moarte reală, iar Biserica este prezenţa reală în lume a Cuvântului întrupat. Datoria ucenicului este legată exclusiv de Hristos, de aceea omul va fi responsabil faţă de tot şi toate prin Isus. Interpunerea lui Hristos nu aduce, însă, lejeritate şi lenevie, ci o responsabilizare a ucenicului de a trăi în Acesta.

Trăirea în Hristos înseamnă vieţuirea în comunitate, dependenţa de Domnul prin discipline spirituale şi ascultarea întru totul de poruncile Lui. Ucenicul devine fanatic în ochii lumii, batjocorit şi renegat, astfel purtând crucea ce îi este dată, care înseamnă nu doar suferinţă, ci şi respingere din partea celorlalţi. Crucea, pentru cel care nu o primeşte, rămâne o povară de nesuportat, însă pentru acela care o îmbrăţişează, ea apare ca un jug uşor. Explorarea Predicii de pe Munte de către Bonhoeffer relevă o comoară plină de vigoare a Scripturilor. Poruncile Mântuitorului nu se adresează doar unei elite, ci tuturor credincioşilor. Fiecare persoană trebuie să accepte ceea ce în ochii lumii pare a fi excentric şi imposibil de îndeplinit. Creştinismul nu e o mişcare ezoterică şi elitistă, căci Hristos se adresează cu aceeaşi severitate tuturor. Aceasta face ca lectura să se adreseze fiecărui cititor în mod personal, cu o forţă de tractare şi cu o autoritate excepţională, întrucât cartea este, în fapt, o expunere şi o comentare a cuvintelor Mântuitorului. Bonhoeffer accentuează importanţa uniunii ipostatice a naturilor lui Hristos pentru adunarea credincioşilor. Cuvântul, devenind trup, poartă în sine întreaga umanitate care, înainte de întrupare, „a respins Cuvântul neîntrupat” (p. 210). Asumându-Şi în trup întreaga umanitate pierdută, Hristos dă posibilitatea ca cei răscumpăraţi să devină mădulare ale Sale, prin intrarea în Biserică. Astfel, biserica este văzută în capitolul al zecelea ca „prezenţa reală a lui Hristos în lume.”

Chemarea lui Hristos este individuală, aşa încât rupe relaţii şi dezbină familii. „Hristos vrea să îl separe pe om de ceilalţi”, prezintă Bonhoeffer în capitolul al cincilea. Profunzimea gândirii teologice a autorului aduce ideea că Hristos nu e doar mijlocitor între om şi Dumnezeu, ci şi, fapt trecut cu vederea, între om şi alt om, ba chiar mai mult, între om şi realitate. Relaţia nemijlocită a omului cu lumea „a fost doar o iluzie”… „care l-a împiedicat [pe acesta] să creadă şi să asculte.” Drumul „spre ceilalţi” e „prin Hristos.” Este redat episodul jertfirii lui Isac de către părintele credinţei, Avraam, ce întăreşte afirmaţia lui Bonhoeffer despre amăgirea nemijlocirii între om şi realitate, reliefând faptul că doar prin „ruptura tainică” de Isaac, Avraam l-a putut primi pe acesta înapoi. Răspunsul Mântuitorului faţă de ucenici este că, devenind „ucenici de dragul Lui”, le va fi „dăruită părtăşia comunităţii.”

Viaţa ucenicilor e văzută ca extraordinară prin destinul special pe care îl au ei. Aceştia trebuie să fie o comunitate vizibilă în lume, luminând ca o cetate pe munte. Proclamarea Evangheliei, deşi necesară, trebuie limitată, căci „risipa de har ieftin stârneşte dezgustul lumii”, iar porcilor nu trebuie să le fie aruncate mărgăritare, aşa cum precizează textul biblic. Deşi ucenicii vor fi separaţi de lume, ei nu trebuie să o judece şi „să creadă că pot fugi [de aceasta], rămânând în grupul lor mic…” Predica de pe Munte din Evanghelia după Matei reprezintă miezul cărții Costul uceniciei, analizarea ei fiind o parte substanţială a cărţii. Grăitor în special pentru contextul politic şi social al publicului iniţial al cărţii, este accentuată importanţa iubirii şi, totodată, este explicitat înţelesul biblic al acesteia. Ea este „definită clar în termenii iubirii duşmanului.” (p. 128)

Hristos nu va vorbi ucenicilor despre ucenicia acestora folosindu-se de cuvinte compătimitoare. Starea ucenicilor nu trebuie deplânsă şi nici înţeleasă ca nenorocire. Lipsa lor materială sau respingerea lor de către lume este, în schimb, în capitolul al şaselea al cărţii, surprinsă ca fiind onorată de Hristos prin Predica de pe Munte. Aceasta, după cum spune autorul, nu se adresează mulţimilor, ci ucenicilor. Ei sunt cei săraci, batjocoriţi, blânzi şi prigoniţi. Însă Hristos se adresează lor arătând binecuvântarea în care ei se află, folosind oracolul benedicţiei: „Ferice.” Virtutea ucenicilor nu stă în simpla stare a lor, ci în faptul că aceştia au pierdut totul de dragul lui Hristos.

Crucea „se naşte din ataşarea noastră exclusivă de Isus Hristos” şi înseamnă suferinţă, respingere şi batjocorire pentru Hristos. Totuşi, suferinţa de dragul lui Isus nu aduce creştinului „nenorocire şi disperare, ci înviorare şi linişte pentru suflet, o bucurie nespus de mare”(p. 82), care se naşte din faptul că doar prin purtarea suferinţei umane de către Hristos, ucenicul poate simţi că povara crucii devine „uşoară”, fiindcă „jugul Lui este bun.”

Cartea se adresează unei Germanii cu un procentaj substanţial al populaţiei format din creştini protestanţi. Drept consecinţă, ideile autorului nu pot fi înţelese decât pătrunzând în lumea sa, cea în care biserica are o mare problemă întocmai fiindcă protestantismul, reprezentat local de creştinii germani, a lăsat frâu liber pericolelor care îl păşteau. Unii ar spune că protestantismul, accentuând justificarea în mod excesiv (îndreptăţirea, adică imputarea juridică a unei neprihăniri/dreptăţi „străine” asupra credinciosului, mai exact, în viziunea paulină, a neprihănirii lui Hristos, adică a nevinovăţiei, sfinţeniei, curăţeniei, vredniciei şi meritelor Sale), a căzut în prăpastia unei doctrine exaltate prea mult, deşi toate celelalte aspecte de învăţătură creştină ar fi cel puţin la fel de vrednice de luat în seamă. Părerea mea este însă că, în viziunea lui Bonhoeffer, nu doctrina justificării, înţeleasă în specificul ei protestant, ar fi problematică, şi nici accentuarea ei într-o măsură prea mare, care ar aduce, vasăzică, dezechilibru în învăţătura creştină – ce ar trebui să fie întreagă, echilibrată, multi-faţetată şi niciodată unilaterală. Repet, nu această posibilă dezordonare a raportului de forţe în tensiune dintre doctrine, care ţin structura creştinismului închegată şi bine strânsă laolaltă, ci repetarea unei doctrine până la transformarea ei într-un slogan religios: aceea are efecte devastatoare asupra bisericii creştine.

Bonhoeffer, drept urmare, nu a apelat la propăvăduirea unui experimentalism pietist, religios, prin care credinciosului i se cere să renunţe la importanţa doctrinei, de dragul experimentării unei relaţii personale cu Hristos, ci el priveşte venirea omului la Mântuitor prin Cuvânt, prin catehizare, care înseamnă, pentru contextul de atunci, cauterizarea rănii bolnave a bisericii evanghelice cu un mesaj neîndoios şi dur, dar care e întâi mesaj şi care, în mod fundamental, provine din Scriptură. Aşadar, mesajul prezentat de scriitor nu are în vedere o acomodare a lejerităţii şi leneviei în creştinism, ci, mai degrabă, impune un standard înalt, care reclamă o rigurozitate monastică pentru orice ascultător al mesajului şi nu doar pentru câţiva aspiranţi cutezători. Concluzia este drastică, teribilă, intransigentă: omul chemat la ucenicie este acela chemat la moarte, atât faţă de viciu, cât şi faţă de irezistibila justificare de sine înaintea lui Dumnezeu; chemarea este a lui Hristos; harul îl va costa totul pe ucenic.

Dictonul „Ecclesia reformata, semper reformanda” este îmbrăţişat de autor, după câte se pare, fiindcă excesele unor doctrine ce se revendică în mod fals ca fiind scripturale sunt demascate şi condamnate. În principal, este condamnat harul ieftin, în spiritul căruia are loc colaborarea bisericii oficiale germane cu regimul nazist. Puterea de persuasiune a scrierii nu stă, însă, într-un discurs bombastic, într-o îmbinare de sloganuri bine alese, spre înflăcărarea cititorului, ci într-o autoritate care provine, în primul rând, dintr-o exegetare a cuvintelor lui Hristos, a căror înţeles nu este îndulcit sau îmblânzit de teologul german. Cartea rămâne o „strigare” răsunătoare pentru trezirea unei biserici amorţite. Mai apoi, în al doilea rând, autoritatea provine din gândirea profundă a lui Bonhoeffer, care nu se lasă pradă unei leni intelectuale, asemenea multor creştini din prezent, care consideră accesul direct la Tronul lui Dumnezeu, prin Hristos, motivul principal pentru care misticismul individualist şi pietist, în defavoarea unei relaţii amiabile cu tezaurul cultural, este privit ca suficient pentru umblarea creştinească. Autorul se depărtează de această perspectivă deşi doar pentru a-i contracara excesele şi, mai apoi, pentru a o îngloba, într-o formă sănătoasă, în înţelesul uceniciei. Iată ce spune Eberhard Bethge, prieten apropiat care i-a scris biografia, despre Bonhoeffer şi familia sa, în privinţa relaţiei acestora cu educaţia: „…Fiul familiei unui profesor care întruchipa ce e mai bun în tradiţia burgheziei germane; el a făcut din teologie preocuparea vieţii sale.”5 şi:

„Universul bogat al înaintaşilor săi a stabilit etalonul de măsură pentru viaţa lui Dietrich Bonhoeffer. Acesta i-a dat o siguranţă în gândire şi un anume fel de a fi ce nu pot fi dobândite în cursul unei singure generaţii. El a crescut într-o familie care susţinea că esenţa învăţării nu stă în educaţia formală, ci într-o obligaţie adânc înrădăcinată de a fi păzitorii unei moşteniri istorice şi, totodată, a unei tradiţii intelectuale măreţe. Pentru Bonhoeffer aceasta a însemnat a învăţa să înţeleagă şi să respecte ideile sau înfăptuirile generaţiilor trecute. De asemenea, aceasta l-ar fi putut îndrepta spre a lua decizii şi a întreprinde anumite acţiuni care să stea în conflict cu cele ale înaintaşilor săi – şi, exact în felul acesta el, de fapt, să îi onoreze.”6

Din pasajele de mai sus, cât şi din cartea sa, iese la suprafaţă această apreciere a culturii de către autor, una care nu stă în calea creştinului decât asemenea cazului în care fiecare virtute, odată înfăptuită, aduce cu sine pericole ce, în lipsa înfăptuirii ei iniţiale, nu ar fi posibile. Unul din marile pericole ale creştinătăţii pe care îl subliniem, folosindu-ne de exemplul pozitiv, în acest sens, a lui Bonhoeffer, cât şi de faptul că, în cartea recenzată, există un nivel semnificativ de profunzime filozofică, este atitudinea anti-intelectuală, specifică unei părţi semnificative a creştinilor de astăzi. Pilda lui Bonhoeffer este luminoasă întocmai fiindcă el se situează la antipozi faţă de extreme nesănătoase din creştinism, cum ar fi cea menţionată mai sus. Iată un intelectual care este şi ucenic, un disident şi totodată un păstor ce îşi asumă păzirea şi valorificarea tradiţiei culturale germane; un membru activ al bisericii evanghelice germane, dar unul implicat în activităţi ecumenice; lipsit de spirit sectar, dar şi de conformismul orb faţă de vreo instituţie, doritor însă de a fi supus lui Hristos şi Bisericii. Un om care a dat la o parte confortul harului ieftin, a tipului de har tolerant faţă de compromiterea lui Hristos de dragul siguranţei proprii, a familiei sau a bisericii. Şi, în mod paradoxal, aşa cum aminteşte Eric Metaxas, în biografia sa despre Bonhoeffer, un spion implicat în activităţi conspirative împotriva lui Hitler. Paradoxul provine din faptul că el, atât în carte, cât şi în alte predici sau scrieri, tinde să aspire spre pacifism.7

Bonhoeffer este, în opinia mea, un gânditor foarte nuanţat, a cărui maturare deplină a gândirii a fost întreruptă, din nefericire, de moartea sa, şi care prezintă perspective originale şi profunde despre ucenicie, acompaniate de devoţiune şi de predare de sine către Hristos, fapte care vorbesc la fel de mult ca scrierile sale. Chemarea din cartea sa pe tema uceniciei reprezintă un strigăt răsunător şi ferm faţă de creştinismul nominal, cultural, de faţadă. Acela care parcurge cartea nu poate să nu fie pus înaintea luării unei decizii de cotitură faţă de Hristos. În lumina celor spuse mai sus, Costul Uceniciei este un must read, al cărui mesaj mănos şi ziditor trebuie asumat de fiecare creştin, prin citirea, mai întâi, a cărţii iar, mai apoi, printr-o adâncă meditaţie asupra belşugului din ea.

„Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.” (Matei 11:29-30)

 

NOTE

  1. A se subînţelege că citatele ulterioare, la care se va menţiona între paranteze doar pagina, provin din noua ediţie a cărţii.
  2. Prima ediţie a cărţii a apărut în 2009 şi a fost publicată de Editura Pelerinul.
  3. John W. de Gruchy, The Cambridge Companion to Dietrich Bonhoeffer, Cambridge, Cambridge University, 1999, p. 19-20.
  4. John W. de Gruchy, The Cambridge Companion to Dietrich Bonhoeffer, p. 20.
  5. Eberhard Bethge, Dietrich Bonhoeffer, Theologian, Christian, Man for his Times; a Biography, Minneapolis, Augsburg Fortress, 2000, p. 15.
  6. Eberhard Bethge, Dietrich Bonhoeffer, Theologian, Christian, Man for his Times; a Biography, p. 13.
  7. Un articol care susţine că Bonhoeffer a fost condamnat, de fapt, pentru pacifism, e următorul: https://www.abc.net.au/religion/a-pacifist-and-enemy-of-the-state-bonhoeffers-journey-to-nonviol/10094798 (Accesat ultima dată pe 29/11/2021, 22:57)

 

BIBLIOGRAFIE

Bonhoeffer, Dietrich, Costul Uceniciei, trad. de Ligia Taloş, Editura Roua, 2020.

Biblia, ediţia Dumitru Cornilescu (VDCC).

W. de Gruchy, John, The Cambridge Companion to Dietrich Bonhoeffer, Cambridge, Cambridge University, 1999.

Bethge, Eberhard, Dietrich Bonhoeffer, Theologian, Christian, Man for his Times; a Biography, Minneapolis, Augsburg Fortress, 2000.

https://www.abc.net.au/religion/a-pacifist-and-enemy-of-the-state-bonhoeffers-journey-to-nonviol/10094798 (Accesat ultima dată pe 29/11/2021, 22:57).

 

Imagine: Dietrich Bonhoeffer și Wilhelm Rott (1938); Sursa: Wikimedia Commons

image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Silviu Vaipan a studiat la Institutului Teologic Penticostal din București și se concentrează în prezent pe (re)stabilirea în Marea Britanie. Este interesat îndeosebi de teologie biblică, apologetică, teologie comparată şi filozofie, iar, la nivel practic, de implicarea în biserica locală. Cântă la chitară, muncește în construcţii şi poate avea, fără probleme, conversaţii de cinci ore şi jumătate.

Scrieți un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată.