Cred că arta, nu doar pictura, ci și muzica, filmul și literatura, este într-o mare măsura o reflexie a realității sociale, iar această realitatea cuprinde un întreg bagaj cultural, astfel arta poate fi despre orice.
În mediul virtual, oamenii nu relaționează unii cu alții firesc, în termenii realității, nu se percep ca „obiecte externe”, cum se spune în limbaj psihologic, ci doar cu introiecții. De aceea a și avut această putere hipnotică asupra maselor. Internetul face ca fiecare să fie la cârmă și să interacționeze, dincolo de informația furnizată de contactul senzorial, cu propriile idei, concepții, credințe, reprezentări despre ceilalți.
Fără să-și propună acest lucru, cartea lui Marius Lazurca contribuie la explicitarea poziției creștine cu privire la trup și a rolului acestuia în definirea identității personale. Contribuția nu este nemijlocită, ci indirectă – prin contrastul care reiese din tratarea comparativă a sensurilor corporalității în creștinism și în celelalte doctrine filozofice și religioase ale vremii. Formularea poziției creștine față de trup, așa cum este articulată în special în teologia Apostolului Pavel, scoate în relief unicitatea mesajului creștin; unicitiate care, consideră autorul, poate da seamă de victoria istorică a creștinismului.
Așa-numita „viralizare” a unui conținut e semnul aproape sigur că mimetismul a învins discernământul etic. Te iei după alții, fără să verifici și să gândești, atât pentru că n-ai timp (de vreme ce trebuie să comunici non-stop), cât și pentru că asta e, de când lumea, cea mai simplă strategie de supraviețuire.
După apariția mass media în secolul trecut, cei care au reflectat la problemele ridicate de – pe atunci recentele – tehnologii media s-au întrebat dacă, asemeni altor tehnologii inventate de om de-a lungul timpului, și acestea mai au statutul de instrument sau dacă, din contră, prin modul în care funcționează și prin efectele exercitate asupra omului, au căpătat statutul de mediu.
Însă, cu toate acestea, o traducere care să pună la dispoziția cititorului pasionat de limba ebraică biblică textul bilingv al Scripturii lipsea. Motivele sunt lesne de înțeles: piața ideilor – ca să folosesc o expresie inspirată de Horia-Roman Patapievici – este aproape inexistentă în România. Volumele bilingve înseamnă și un efort consistent. Așa că, apariția în acest peisaj deșertic a Torei și Haftarot este cu atât mai binevenită, cu cât lipsa acesteia se resimțea și în cercurile specialiștilor, dar și în cele ale micii comunități evreiești din România.
Există un cerc vicios care include datele noastre personale și tendința noastră de a ne abona la diferite servicii. Dacă rămânem în această situație, profilul general al finanțelor personale se va schimba semnificativ în sensul restrângerii libertății economice individuale, măcar în sensul anulării voinței de cheltuire liberă a propriilor bani. Apoi, însăși voința noastră ajunge într-o stare de tensiune cu algoritmi din ce în ce mai perfecționați.
Nu putem schimba noi capitalul de cunoaștere al omenirii, nici ca persoane, nici prin instituții; există un proces de evoluție culturală care are propriile sale ritmuri și sortări neplanificate și neplanificabile. Ce ne poate interesa e să fim între cei adaptabili, realiști și performanți în raport cu niște obiective existențiale rezonabile, echilibrate, în care lumea Internetului e un mijloc oarecare, cum e apa caldă.
Putem să ne imaginăm rețelele sociale ca pe un oraș imens, cu diverse cartiere. Asemenea cartierelor din realitate, și cele virtuale sunt formate din locuințe (blocuri, case), birouri, magazine, piețe, spații menite dezvoltării personale (școli, grădinițe, biblioteci, lăcașuri de cult, săli de sport) și spații destinate distracției (cluburi, cinematografe, teatre). Fiecare rețea socială este un astfel de cartier. Pentru a fi mai ușor să înțelegem orașul virtual pe străzile căruia umblăm în fiecare zi, voi încerca să trasez o hartă a acestuia prin explicarea tendințelor virtuale observate în diverse rețele de socializare.
Nu ne dăm seama imediat, dar mințile noastre încep să fie formate diferit, fiindcă sunt educate în mediul tehnologic și tot mai pregătite (sau nu?) pentru mutațiile acestei noi lumi. Libertatea pe care o avem este încă foarte mare; însă vor rămâne lucrurile așa, cât timp se nasc forțe de control atât de puternice? Una din fricile cu care este întâmpinat transumanismul este aceea că ne-am putea pierde umanitatea. Însă pierderea umanității în felul în care o înțelegem astăzi vedem bine că este un deziderat al trasumanismului și nicidecum un pericol; este pasul următor ce trebuie făcut pentru atingerea binelui suprem. La fel ca oricare altă religie milenaristă, transumanismul ne invită să facem saltul credinței într-o lume nu mai bună, ci perfectă; nebănuit de perfectă.