Intenționez să deschid eseul cu următoarea întrebare: este sau nu istoria o știință? Odată formulată, întrebarea dă naștere unui paradox, un fel de “a fi sau a nu fi”, prin simpla încercare de a plasa în sfera științelor un domeniu al cărui subiect de studiu capătă sens doar sub egida […]
La cumpăna dintre două epoci istorice, în anul 1991, viitorul infuzat de tehnologie al omenirii devenise deja evident. Pe acest fond, preluând forme occidentale alături anxietăți cotidiene cultivate în umbra Cortinei de Fier, trupa synth-pop rusească Tehnologhiia lansa melodia Najmi na knopku (tr.: „Apasă butonul”), una dintre multele sale contemplații […]
„Iov și dreptatea lui” este o lucrare relativ inedită de filozofia religiei, care combină instrumentele logicii modale, ale filozofiei limbajului și epistemologiei cu dezvoltările recente din filozofia politică și socială, în special din teoria alegerii sociale. Din această combinație de instrumente formale și perspective filozofice se dezvoltă „teodiceea procedurală”, elementul central și original al cărții lui Miroiu.
Dar adevărul nu se dă cu forța și fiecare își poate găsi un acces. Prin creația geniului putem să ne bucurăm și noi căci geniul ne împrumută ochii lui să vedem ce nu vedem cu ochii noștri (Schopenhauer). Dacă nu ești geniu poți să te bucuri de geniu: de Simfonia Eroica, de pictura lui Vermeer sau de Hagia Sophia.
Astfel, prin tată și fiu, Dostoievski nu doar radiografiază două forme de egoism, ci ridică întrebarea fundamentală: cât din viața fiecăruia dintre noi se sprijină pe același principiu? În măsura în care recunoaștem că un „miez egoist” se află ascuns în adâncul fiecărui suflet, romanul ne obligă nu doar să judecăm personajele, ci să ne judecăm pe noi înșine.
Acum este timpul să căutăm mai acerb și să regăsim reperele morale, să redescoperim eroii de la care merită să ne revendicăm, să spicuim măcar din marile texte și lucrări ale omenirii, în căutarea înțelepciunii care ne va împiedica să decădem la starea unor simple modele de limbaj întrupate (și încă unele de foarte slabă performanță).
Astăzi, colegul și prietenul nostru Silviu Vaipan ar fi împlinit 25 de ani.
Când „realitatea comună” a devenit exclusiv o artă a spectacolului și disimulării sau insinuării, nu mai putem vorbi de un adevăr intrinsec al acesteia, nu mai există niciun punct de contagiune a realului cu vreun adevăr primordial.
Nu poți propriu-zis obiectualiza nimic, decât în plan ideal, în minte, în idei, în constructe lingvistice. Totul e subiectiv pentru că orice obiect real e în continuă transformare, erodare, mișcare.
Trebuie să trăim pregătiți, împăcați în permanență cu gândul că o pană informatică sau un incident electronic sunt întotdeauna posibilități reale și care trebuie să fie gestionabile de aproape oricine, cel puțin în spațiul său personal. Necesitatea acestei „vigilențe tehnologice” nu ține de o formă de paranoia, după cum tocmai ne-a fost demonstrat.