Timpurile de criză sunt timpuri ale filosofiei. În epoci revoluţionare se aude câteodată vocea ei în avangarde; şi o mai auzim (câteodată) şi o a doua oară, când există răni de vindecat, provocate de disperarea față de absenţa unei stări ideale a lumii.
Dialectica iluminismului culminează în bezna teoretică a Esenței negative sub dubla formă a zeului inert (deism) și a materiei inerte (ateism): reprezentări fără concept ce obturează natura adevărată a Absolutului.
Încearcăm să surprindem critica revoluției efectuată de Hegel în Fenomenologia Spiritului (1807) în segmentul intitulat Libertatea absolută și Teroarea. Rezultatele noastre indică, rezumativ, că ținta lui Hegel este dublă: 1. filosofia lui Rousseau și 2. politica lui Robespierre. Hegel dezvăluie în fond unitatea teoretico-practică a Revoluției Franceze identificând critica voinței generale cu critica terorii, adică teoria revoluționară cu praxis-ul revoluționar.
În critica intelectului, Hegel a întors într-un fel Antitetica rațiunii pure împotriva intelectului dogmatic însuși. Kant a preluat și folosit (în mod limitat) procedeul isostheneia al scepticismului antic în cadrul Antinomiei rațiunii pure. Hegel admite ambele influențe, arătând însă cum antitetica limitată a lui Kant trebuie și poate fi generalizată la structura întregului spațiu logic.
Studiul lui Hegel despre Deosebirea dintre sistemul lui Fichte și sistemul lui Schelling (1801) – denumit simplu Differenz-Schrift și citat sub forma DS – este locul unde se naște propriu-zis conceptul speculativ1. Deși Hegel din perioada de la Jena este perceput deocamdată în postura subalternă de disicipol al lui Schelling, o lectură atentă va schimba această percepție.
Se spune că religiile monoteiste sunt „religii avraamice”, dar diferențele cruciale dintre ele sunt subestimate și tocmai aceste diferențe fac diferența, adică produc consecințe teologico-politice cu semnificație de ordinul istoriei universale. Înţelegerea derivativă a acestor diferenţe este însă posibilă numai retrasând geneza dialectică a opoziţiei celor trei religii din fundamentul avraamic comun. Vom începe cercetarea în sensul invers al istoriei deoarece revendicarea avraamică a Islamului, deși ultima în ordine istorică, se întemeiază pe cea mai radicală mișcare regresivă.