Silviu Man

Căsătorit (definitiv), doi copii (momentan). Pe diplomele lui scrie că e licențiat în Drept (Universitatea din București), master în Antropologie (SNSPA), dar, în ciuda diplomelor, a activat timp de mai mult de un deceniu ca actor independent de teatru & performance non-verbal. Interesat de filosofia tehnologiei, ecologie media (domenii din care a tradus sporadic câteva articole și eseuri), de antropologie corporală, agricultură sustenabilă și alte tărâmuri.
În 2016, a tradus lucrarea lui Neil Postman, Amusing Ourselves to Death. Public Discourse in the Age of Show Business; în românește: Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului, apărută la editura Anacronic.  Țăran – nu născut, dar crescut și făcut, CEO al unei mici gospodării prin care mișună diverse viețuitoare cu două sau multiplu de două picioare; de câțiva ani buni, urban numai dacă e musai. E de găsit la man.silviu [a rond] gmail.com.

Apocrife din noul tech-stament românesc

Dacă Frederick Ferré are dreptate spunând: „credinţa este modelată de către experienţă”, iar tehnologia este astăzi stăpâna incontestabilă a experienței noastre în lume, atunci aici nu există, nu poate exista neutralitate, ci doar posibilitatea înfiorătoare a idolului. Idol care își cere tributul zilnic de atenţie, de percepţie şi de memorie, de credinţă, de nădejde şi de iubire – care nu sunt şi nici nu au fost vreodată ale lui şi, deci, nu se cuvine să i le dăm.

Despre pietroaie și catedrale, despre talente și talanți

Concluzia nu e deloc comodă: contrar a ce tot ni se spune în (post)modernitate, talantul/talentul nu e opțional, nu e ceva căruia să i te dedici doar în timpul liber, sub forma diluat-dulceagă a hobby-ului sau în cea sclipicioasă a talent-show-urilor TV. Cel mai rău lucru posibil e să îl îngropi. Dacă îl ai, înseamnă că ți s-a dat, iar dacă ți s-a dat, ești deja obligat să-l pui în mișcare, și nu oricum, ci în ritmul potrivit.

Cum se face un vițel de aur. Manual de asamblare pe înțelesul epocii de siliciu

Idolul nu poate și nu trebuie văzut ca un concurent alternativ al lui cu Dumnezeu, „egal” cu el. Nu avem de ales pe de o parte între idoli falși și urâți și răi și nemișcați și, de cealaltă parte, un Dumnezeu adevărat, frumos și bun și viu. De fapt, avem de ales între un Dumnezeu adevărat, frumos și bun și viu la care să ajungem prin mijloacele adecvate ale adevărului, frumuseții, binelui și vieții și, de partea cealaltă, același Dumnezeu la care vrem să ajungem prin mijloace greșite.