Rocky Hawkins s-a născut în 1950 în Seattle, Washington și a crescut în câteva orășele de la poalele munților Cascades. Interesul său pentru spiritul culturii amerindiene a debutat în copilărie. A absolvit cursurile Școlii de Artă Burnley din Seattle. Dorința de a înțelege mai profund și mai „din interior” viața americanilor nativi l-a determinat să se mute în Montana.
Diluarea Evangheliei de către contemporanii săi se pare că îl măcina sufleteşte pe Bonhoeffer atunci când acesta a realizat că, deşi reforma a adus o perspectivă biblică despre har, totuşi aceasta a fost curând înlocuită cu o ucenicie lejeră şi frivolă, cu un „har ieftin”, ce are unicul scop de a aduce celui ce crede confortul că a fost justificat. Despre conflictul dintre „harul ieftin” şi „harul costisitor” se discută în capitolul întâi, primul fiind văzut ca inamicul principal al bisericii creştine. În perspectiva lui Bonhoeffer „harul ieftin” nu justifică păcătosul, aşa cum este biblic, ci păcatul, iar omul rămâne prins în mirajul că, harul fiind oferit gratuit, acesta devine şi nevaloros sau ieftin.
De unde a venit, până la urmă, toată această arhitectură care pare a fi lipsită de orice urmă de unicitate și personalitate? Ce ne-a făcut, după atâta timp în care funcționalul și esteticul mergeau mână în mână, să ne răzgândim? Când se găsesc obiecte din epoca preistorică, arheologii pot identifica gradul de evoluție al așezării respective, dacă erau nomazi sau se stabiliseră deja, după gradul de ornamentare al obiectelor funcționale precum vase de ceramică, oale, farfurii. Acum, după mii de ani și o întreagă evoluție a ornamentării, arhitectura se reîntoarce la forme simple și monocrome.
Mari oameni consacrați definitiv sunt numai cei validați de trecerea istorică a timpului. Admirația se manifestă printr-un urcuș permament către cultură înaltă, schimbarea persoanei celui care admiră și, de la un punct încolo, o modestie demnă rezultată din înțelegerea tot mai profundă a distanței față de marii oameni în termeni de cunoaștere și creativitate. Accesul la cultura înaltă nu e prilej de distanțare față de semeni, ci de apropiere înțelegătoare de ei, profitând de orice oportunitate ca să le deschizi și lor accesul, ca atunci când vrei să împărtășești o bucurie, fără a forța, respectând, cu delicatețe, libertatea.
Ca în orice știință, istoria are la bază cercetarea, are la îndemână o metodologie și are acces la colaborări interdisciplinare. În eseul de față vom discuta despre cum știința istorică își merită acest nume în situațiile în care se pun în slujba ei oameni capabili de acel impresionant efort care antrenează cercetarea științifică în toate formele ei: acela de a nu mai gândi doar ca un individ preocupat de propria-i supraviețuire, ci ca un savant.
Wong este un fenomenolog al cinematografiei care ajunge, prin filmele sale, la esența temelor pe care le abordează. El nu se pierde în teoretizări inutile, ci exprimă, prin propria-i sensibilitate, exact modul în care realitatea concretă creează o impresie în ființa sa. Departe de a fi o idealizare, cred că Wong își propune să reîntoarcere și o confruntare a realității culturii care nu devine un simplu obiect de studiat, ci care se dispersează în întreaga unitate a existenței umane.
Lucrările ei sunt parabole ludico-tragice ale mediilor urbane postmoderne și ale societății de consum. Personajele portretizate sunt bufoni ai lumii contemporane. Nimeni nu e ce pare a fi. Acești hibrizi umani au o natură înșelătoare, duală sau într-atât de alterată și modificată încât nu îi mai poți identifica esența. Aparițiile pseudo-umane din lucrările artistei sunt ființe captive într-o natură alterată care au fuzionat cu mediul.
Dacă bucuria e deplină doar când e împărtășită, frumusețea te izbește cel mai puternic când ești singur. Hemingway povestea cum, în anii săi de ucenicie literară la Paris, fugea de foame în muzee și parcuri, spunea că arta se înțelege mult mai bine pe stomacul gol. Deși nu a pus-o la socoteală, sunt sigură că și singurătatea făcea ca experiența sa să fie mai frumoasă, într-atât de frumoasă încât să uite de foamea care îl măcina aproape mereu.
În postmodernismul sau în post-postmodernismul nostru nu e deloc exclus să fi scăzut consumul de cultură. Poate că suntem și mai puțini spectatori de teatru și cred că am fi fost astfel chiar dacă nu ar fi venit peste noi nenorocirea pandemiei. Nu cred însă nici în iminența sfârșitului teatrului și nici în dispariția teatrului de artă. De ce? Cantitatea fără calitate nu înseamnă nimic. Sau, vorba lui Pier Paolo Pasolini, adesea citată de același George Banu, Suntem puțini, însă venim de la Atena.
„Dubla flacără” înfățișează această dualitate arzândă, stârnită de focul originar (sexualitatea, în accepțiunea lui Paz), dintre erotism și dragoste, care nasc și se renasc în permanență, care întrețin „focul vieții”, deopotrivă focul purificator și cel mistuitor. Construită ca o „explorare a iubirii”, așa cum o definește însuși autorul în Prolog, aceasta cuprinde o analiză făcută cu minuțiozitate și cu delicatețe, din punctul meu de vedere, printre multiplele valențe ale celor trei concepte cheie: sexualitate, erotism și dragoste, descoperite treptat de autor, printr-o contopire între experiența de viață și cea livrească, mai ales prin poezie.