Tudor Vișan-Miu

Tudor Vișan-Miu urmează, în prezent, programul de studii doctorale al Facultății de Istorie din cadrul Universității din București, în continuarea cursurilor de licență și master urmate în cadrul aceleiași instituții. Preocupările sale pentru istoria regalității și istoriile familiale s-au concretizat în lucrări de autor, contribuții în volume colective și articole. Este membru asociat al Institutului Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași.

Entropia narativă și tropii culturii de masă

Cinematografia de ieri și de azi a adoptat o serie de „rețete” care par să urmeze lista de ingrediente ale unui băuturi carbogazoase: tot ceea ce „iese din fabrică” este rezultatul unei industrii și nu al unei „bucătării” în care poveștile, ca și mâncarea, prind alt gust.

Neagu Djuvara și istoria voioasă

Neagu Djuvara a fost, de bună seamă, un istoric onest, recunoscându-și failibilitatea, fiind deschis dialogului, menționând contribuțiile altor cercetători și contrazicându-i, argumentat, atunci când avea o altă părere.

Rădăcinile naturale ale dragostei

Oamenii sunt, într-o perspectivă evoluționistă, o specie care a dezvoltat relații monogame fără ca acestea să facă parte, intrinsec, din natura lor. Teoria la care mă refer sugerează că organizarea comunităților primitive în cupluri a fost o modalitate de a spori șansele de supraviețuire, economisind resurse care, din punctul de vedere al unui individ dornic să-și răspândească genele, altminteri s-ar fi risipit în mai multe direcții.

Istoricii și natura: cum înțelegem trecutul omului prin prisma biologiei?

Ce importanță are, însă, originea omului atunci când discutăm despre subiecte mai mai recente din istoria speciei, începând chiar din preistorie și Antichitate? Într-un plan subtil, privim altfel acțiunile umane atunci le integrăm într-un ciclu natural sau când plasăm omul „între animale și zei” ori credem, așa cum s-a arătat prin revelație în Cartea Facerii, că primii oameni au fost creați printr-o geneză specială.

Mentalități în schimbare: identitatea ca proces

Când vorbim de identitatea unei națiuni, rareori ne vom limita la repere geografice, studii genetice, aspecte lingvistice sau date statistice. În fond, națiunea este o „ficțiune” (în sensul de artefact al gândirii), al cărei gen proxim este „comunitatea etnică”, declarată ca atare și încadrată într-o arhitectură instituțională.

Despre noblețe

Asta înseamnă, poate, noblețea: să aduci cel mai puternic element al umanității noastre (imaginația creatoare de „ficțiuni”) la rangul de natură. Doar și pentru asta, cred că evenimentele recente din cadrul monarhiei britanice nu ne pot lăsa indiferenți.

Interviu cu doamna Irina Bossy-Ghica: „Dacă ne ștergem așa identitatea, trecutul, cum mai putem avea un viitor?”

Redacția Syntopic a invitat-o pe doamna Irina Bossy-Ghica la un dialog privind memoria familială, învățămintele istoriei și provocările prezentului. Invitata noastră s-a stabilit în Franța în 1973, unde a lucrat ca jurnalist (BBC și Reuters) și s-a specializat în afaceri europene. Revenind în România, și-a asumat misiunea de a restaura domeniul Ghica de la Ghergani și a-l reda unui circuit public cultural.

Fără categorie

Ucrainenii și autodeterminarea popoarelor, la apusul imperiilor

Noțiunea de „autodeterminare a popoarelor” s-a manifestat, în Europa, în strânsă legatură cu mișcările naționale. Ideea că „un popor își poate decide singur soarta”, fără a fi fost corelată imediat și cu votul universal, a fost suficient de atractivă pentru a deveni o forță motrice care a ajuns, într-un final, să stabilească arhitectura statelor europene. Astfel, dezintegrarea imperiilor continentale europene la sfârșitul Primului Război Mondial a permis popoarelor din fostele imperii să își creeze propriile state naționale sau să alipească teritoriile pe care le locuiau unor state deja existente. În eseul de față ne vom referi la ucraineni, care, la apusul imperiilor care îi incorporaseră (cel rus și cel austro-ungar), au făcut eforturi de a da identității naționale o întruchipare statală.