În următoarele două săptămâni, vă propunem o altă temă de actualitate deosebit de presantă pentru societatea contemporană: libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare își găsește astăzi tot mai puțini apărători. Cu aproape două secole în urmă, John Stuart Mill formula unul dintre cele mai cunoscute aargumente în favoarea libertății de exprimare: cu toții ne putem înșela, spunea Mill, dar numai dacă opiniile noastre se ciocnesc liber în societate, fără a fi cenzurate de autoritatea politică, putem spera ca eroarea să fie stăvilită, iar adevărul să triumfe. Același argument, ba încă și cu mai multă forță, poate fi invocat în susținerea libertății academice – care, iată, se dovedește la fel de fragilă și perisabilă ca libertatea de exprimare în societate.
Sunt, credem noi, două căi prin care libertatea de exprimare poate fi apărată: mai întâi, printr-un efort teoretic de precizare a înțelesului noțiunii de libertate de exprimare, a fundamentelor sale morale, legale și epistemice și, în acelașit timp, printr-un efort de a răspunde susținerilor filozofice mai profunde care s-au adus împotriva libertății de exprimare – de pildă, din partea constructivismului și relativismului. Apoi, a doua cale, care poate fi înțeleasă drept o extensie a primeia, se referă la exercițiul de a promova o cultură a libertății în societatea contemporană. Însă acestea sunt doar câteva dintre problemele pe care le ridică tema ce o vom aborda alături de dumneavoastră în perioada următoare.
Strategia de guvernare a politicii de identitate nu este de a încuraja libera exprimare, ci de a o suprima. În esență, este o întreprindere totalitară, care utilizează jargonul de rasă, gen și egalitarism radical pentru a impune o conformitate sufocantă.
În primul rând, două elemente cheie ale libertății de exprimare sunt libertatea de opinie și libertatea de informare, iar de aceasta din urmă se profită rareori. Opinia este cel mai adesea înțeleasă ca manifestare a gândului, însă o mare parte dintre oameni nu își formează gânduri informate, ca urmare a unei analize raționale, ci cred orice gând li se ivește în minte din momentul în care acesta apare. Iar libertatea de exprimare se rezumă la împărtășirea opiniei, fără exercitarea libertății de informare.
Libertatea este un cuvânt iconic în axioma literară şi juridică a realităţii actului de creaţie, determinând câmpul gravitaţional al expresiei poetice a avangardiştilor „pe o planetă nouă cu o altă atmosferă şi cu o nouă geografie a sensibilităţii“ […] Legătura ontologică dintre autor şi operă se concretizează în scoarţa unei analizei juridice prin cercetarea existenţei unei activităţi creative, premergătoare momentului zămislirii operei, şi aprecierea libertăţii de creaţie a autorului la momentul conceperii acesteia.
Temă emblematică pentru paleta de interese a lui Jordan Peterson, libertatea de exprimare este văzută de acesta ca o necesitate cu dimensiuni psihologice, legiferarea exprimării fiind, astfel, un asalt asupra înseși proceselor cognitive proprii fiecărui individ. Exprimarea este un dar al condiției umane și totodată o armă pe care fiecare este dator față de sine să învețe să o mânuiască spre binele lui și al întregii societăți.
Modul în care am pus aici problema libertății academice mizează, în primul rând, pe aspectele ei funcționale și pe rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul unor anumite instituții, nu pe valoarea morală a libertății. Dar referindu-mă la libertate ca la o formă optimă de organizare nu înseamnă că am debarasat subiectul de orice conținut normativ.
Cred că, cel puțin în primă instanță, pentru a înțelege importanța crucială a libertății de exprimare în particular, și a libertății în general, nu este neapărat nevoie de intuiții politice sau de clarificarea propriei viziuni politice asupra lumii. Cred că este nevoie de ceva ce ar trebui să ne fie tuturor mult mai la îndemână, anume: clarificarea propriului set de valori finale și acțiunea în concordanță cu ele.
Principala provocare la adresa libertății academice vine din partea celor care propun o schimbare a rolului social al universității. Chiar dacă nu o recunosc deschis, aceasta este presupoziția tacită pe care o îmbrățișează cei mai mulți. Astfel, dacă vrem să facem un pas înainte și să avem o discuție consistentă cu privire la libertatea academică, trebuie să mergem până la rădăcinile problemei și să răspundem deschis la întrebarea: care ar trebui să fie astăzi rolul universității în societate?
Încă de la intrarea în facultate, zidurilor facultății sunt acoperiți cu afișe cât mai pline de „diversitate”. Toate reprezintă postere de propagandă: pentru educația gratuită a copiilor care provin din familii de muncitori; pentru accesul la educația superioară a imigranților; pentru detronarea capitalismului și a inegalităților sociale; pentru dreptatea socială, pentu Mișcarea Tinerilor Comuniști (da, așa ceva este legal în Franța!) etc. Universitatea este o cu totul altă paradigmă, în care, odată intrat, trebuie să îți lași toate credințele personale la intrare.
Există însă o problemă recurentă cu care se confruntă liberalismul din ce în ce mai mult în ultimii 50 de ani. Este vorba despre problema limitelor: există limite în construcția liberală? Există limite ale toleranței și ale libertății; limite ale libertății de expresie? Putem spunem că grație principiului libertății și al toleranței, putem face orice și orice poate și trebuie tolerat? Dacă nu este așa, atunci care sunt criteriile de referință ce definesc aceste limite și trasează aceste frontiere?
Remarcăm două tendințe care contribuie la declinul societății descrise de noi. Pe de o parte, anumite sectoare (opinii) sunt izolate, în sensul respingerii opiniilor lor, din diverse motive. Pe de altă parte, preschimbările societății se manifestă printr-o polarizare accentuată pe o mulțime de subiecte. Putem înțelege această fragmentare pe baza argumentului teoretic al creșterii complexității societății, adică pe diversitatea asociată elementelor de noutate din viața fiecăruia.