La cumpăna dintre două epoci istorice, în anul 1991, viitorul infuzat de tehnologie al omenirii devenise deja evident. Pe acest fond, preluând forme occidentale alături anxietăți cotidiene cultivate în umbra Cortinei de Fier, trupa synth-pop rusească Tehnologhiia lansa melodia Najmi na knopku (tr.: „Apasă butonul”), una dintre multele sale contemplații […]
Acum este timpul să căutăm mai acerb și să regăsim reperele morale, să redescoperim eroii de la care merită să ne revendicăm, să spicuim măcar din marile texte și lucrări ale omenirii, în căutarea înțelepciunii care ne va împiedica să decădem la starea unor simple modele de limbaj întrupate (și încă unele de foarte slabă performanță).
Trebuie să trăim pregătiți, împăcați în permanență cu gândul că o pană informatică sau un incident electronic sunt întotdeauna posibilități reale și care trebuie să fie gestionabile de aproape oricine, cel puțin în spațiul său personal. Necesitatea acestei „vigilențe tehnologice” nu ține de o formă de paranoia, după cum tocmai ne-a fost demonstrat.
E incontestabil că neorealismul italian produce fascinație. Să fie vorba de un nihilism „calitativ”, potențat de un talent ieșit din comun? Sau este efectul spiritului italian, ce întotdeauna pare că ascunde ceva profund în spatele atitudinii delăsătoare? Probabil că puțin din ambele.
Luna octombrie în România pare să devină, gradual, luna expectativei anunțării Nobelului pentru literatură și, implicit, momentul în care se poate auzi (din nou!) suspinul colectiv al nației cititoare și scriitoare: iar nu a luat Cărtărescu Nobelul!
Antidotul pe care îl văd împotriva molimei radicalizării are două componente: educația și smerenia. Educația sub orice formă, în care cuprind și expunerea la religie și cultură, ne provoacă să ne punem marile întrebări despre lume: cea din noi, cea din semenii noștri și cea din jur; iar smerenia este atât un stimulent, cât și un produs al educației, căci realizarea infinității cunoașterii în opoziție cu propria limitare omenească nu poate fi decât un binecuvântat sentiment dezarmant.
Principiul egalității în fața legii reprezintă garanția că diviziunea socială este limitată și temporară, ne asigură că există soluții pentru conflicte, că există un mod de a atinge un consens, indiferent de locul pe care îl ocupăm în societate; nu este doar pentru o comunitate distinctă, cu granițe insurmontabile, ci pentru tot corpusul de cetățeni.
Pentru aceste motive, testamentul poate fi considerat un ultim instrument al memoriei unei persoane; el întregește portretul testatorului și scoate la lumină adevăruri care poate până atunci au fost ascunse. Nu în ultimul rând, deși are un caracter profund personal, testamentul adesea vorbește mult cu și despre alte persoane, având un impact considerabil asupra vieților lor: poate fi o binecuvântare în aceeași măsură în care poate fi un blestem.
Grupusculul este, dintre toate formele de polarizare și atomizare a societății, o manieră eminamente excluzivă de coagulare a oamenilor. Grupusculele se construiesc pe soclul unui grup preexistent, care – măcar într-o viziune naivă – ar trebui să fie în stare să funcționeze singur, angajându-și întreaga resursă umană.
Nu poți să anticipezi ce fațetă a egoismului tău va fi scoasă și de data asta la iveală de noua configurație particulară de circumstanțe în care vă găsiți acum tu și celălalt. Poți anticipa consecințele propriilor acțiuni doar într-un mod limitat și le poți evalua în baza anumitor principii într-un mod non-algoritmic.