aprilie 2022

Peter J. Leithart: Umor și moralitate în opera lui Jane Austen

Austen este amuzantă, nu în ciuda durității ei morale, ci datorită ei. Așa cum C.S. Lewis observa, „tocmai esența dură a moralității și chiar a religiei mi se pare că dau naștere umorului de calitate”. Așadar, fără un standard moral, „nu poate fi nimic ridicol, cu excepția unui moment scurt de provincialism, în care am putea să râdem la ceva nefamiliar. Dacă într-o operă nu există ceva despre care autorul să nu glumească, atunci opera aceea nu conține nicio urmă de umor”.

Papa, Rusia, genocidul și marele pariu moral

Chiar crede Papa că a lăsa criminalilor și violatorilor ușa deschisă protejează victimele lor? Chiar crede Suveranul Pontif că ultimii 150 de ani de istorie sunt mai importanți cu „neutralitatea” lor, decât a spune realității pe nume și a adopta o poziție morală clară și lipsită de echivoc? Nu realizează că el și Biserica Catolică riscă să devină complice la genocid?

Umorul sperie stihii

Întrebarea ar fi ce e, în esență, umorul. Este o încercare terapeutică de a gestiona sentimente grave, aș zice. O tentativă de distanțare de un nucelu de trăire victimizantă, chinuitoare. Cred că, la origini, orice formă de umor e „haz de necaz” sau o distanțare față de acele lucruri de care ne temem. Râdem de rău ca să îl speriem, ca să îl minimalizăm și să îl alungăm. Umorul sperie stihii.

Chiar și Tițian știa de glumă

Seriozitatea ne paralizează adesea, ne îngheață într-un punct de vedere, poate din frica de a greși, poate din frica de a avea dreptate, dar elementul ludic, comic, este necesar în orice cercetare academică, pentru a ne scăpa de frica de a greși și a ne permite să ne amintim de entuziasmul pentru subiectul pe care am ales să-l cercetăm. Odată ce învățăm să îmbrățișăm comicul, necunoscutul nu mai este angoasant, ci devine un cârlig de care ne putem agăța pentru a pătrunde cu adevărat într-o operă.

Mai râdem sau nu mai râdem?

În cele din urmă, ce ne spune râsul despre noi înșine? Ei bine, că suntem ființe mai comice decât ne place să credem, că poate suntem „homo ridens” mai mult decât suntem „zoon politikon” și că, prin umor și comic, putem căpăta nu numai o conștiință de sine, dar și o conștiință despre lumea în care trăim, la fel de bine cum o putem face și prin procedee serioase de introspecție sau prin lecturi filosofice.

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/64/Adolph_Menzel_-_Fl%C3%B6tenkonzert_Friedrichs_des_Gro%C3%9Fen_in_Sanssouci_-_Google_Art_Project.jpg

Despre toate felurile în care putem să fim îndrăgostiți

De fiecare dată când ne oprim ca să ne bucurăm de frumusețea care ne înconjoară, putem să trăim la fel cum o fac îndrăgostiții, lent și plenar, cu inima și ochii mari. Sunt atât de multe lucruri de care să te îndrăgostești! Atâtea frumuseți mici și mari, pe care trebuie doar să le descoperi, să le guști, să le auzi.

Caragiale și un „întâi aprilie” pe dos

O legătură anacronică cu Ionesco ne-ar ajuta să înțelegem mai bine ce se întâmplă în „1 Aprilie”. Șocul unui eveniment precum moartea este situat la granița dintre tragic și comic, cauzând diluarea dihotomiei tragic-comic și confuzia cititorului. Zâmbetul, râsul sau grimasa ar fi niște reacții absolut firești în alte împrejurări. Tocmai faptul că apar în preajma morții creează o barieră, un mijloc de protecție față de absurd.

Câștigătorul Nobelului inimilor cititorilor: niponul care scrie despre sufletul fiecăruia dintre noi

Sinceritatea, simplitatea, experienţele, intensitatea trăirilor, amintirile lor şi încercarea de a da un rost propriilor vieţi îi înscriu în firescul existenţei. Din toate cărţile citite, nu prea am reuşit să ţin minte nume de personaje. Poate și pentru că poveştile lor curg într-una care se completează cu fiecare carte în parte. Coordonatele sunt aceleaşi: nevoia de a iubi şi de a fi iubit, singurătatea, rutina, moartea, viaţa, prietenia, pierderea celuilalt, terapia prin scris, timpul, rostul existenței, cunoașterea sinelui. Alte tăceri, aceleaşi încăperi.

Ce ne facem cu limbajul poetic?

Româna, de asemenea, pare să înceapă să își piardă din încărcătura timbrală și din elementele ei gratuite ca și engleza, devenind mai tehnică și mai puțin parabolică cu trecerea timpului și cu familiaritatea sau dependența noastră crescândă de electronice. Limbajul poetic, deci, precum limbajul în sine, se schimbă, în clipa asta, văzând cu ochii.