Miza acestei abordări este înțelegerea faptului că sensul plenar al spiritului se reflectă în noi, însă libertatea pe care ne-o arondăm, ca autori de text dar, în primul rând, ca agenți raționali și vii ai spiritului, este ceea ce reflectă diferența între un text oarecare și o operă trăită.
O învățătură poate fi reprezentativă pentru o biserică într-o perioadă de timp particulară, însă probabil nu pentru întreaga Biserică sau probabil nu într-un mod care să fie relevant și pentru momentele ulterioare pe care le va traversa acea biserică. O învățătură nu poate fi exprimată într-o formă ultimă, corespunzătoare adevărului pe care îl vizează. O asemenea învățătură are autoritate în măsură în care se va dovedi realmente reprezentativă, atât pentru comunitatea creștină, cât și pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este niciodată scutită de reflecții critice, spre deosebire de Evanghelii, așa cum sunt ele mărturisite în Scriptură.
Înainte de a da un răspuns cu privire la limitele și posibilitățile inteligenței artificiale sau absența lor, să ne gândim la limitele și posibilitățile cunoașterii umane și la ce ne așteptăm mai exact să facă această mașinărie, dacă asumăm că trebuie să reproducă comportamentul uman.
Sistemele de IA care „învață” despre virtuți nu pot dezvolta motivațiile morale cerute de cadrul eticii aristotelice: nu este suficient ca sistemele de IA să acționeze virtuos, ci mai este nevoie și ca acțiunea lor să fie bazată pe motivațiile adecvate și să fie adaptată la contextul situațional specific. Or, sistemele de IA nu au capacitatea de a dezvolta motivațiile interne potrivite și nici nu au potențialul de a deveni un phronimos aristotelic, de a intui acțiunea virtuoasă relativ la variațiile contextului. Pentru aceasta sunt necesare, în perspectiva aristotelică, afectele, capacitatea de a simți, parte inerentă a biologiei umane.
Aș vedea mai degrabă o lume în care mecanismul umblă de mână cu omul: îmi vin în minte așa-zisele „macaragiste”, strașnice sovietice care lucrau cot la cot cu monstrul de fier. Bănuiesc că așa va fi și cu traducerile „automate”.
Ce face parte din mintea mea: textul în sine pe care îl am în față, informațiile acumulate și stocate după lectura sa sau doar acest gînd introspectiv și trecător pe care îl am chiar acum?
Prin învățarea limbilor clasice, faci mai mult decât să îți lărgești vocabularul. Prin gramatica riguroasă, asemănătoare cu matematica, gândirea capătă ordine. Prin traducerea textelor conștientizezi importanța continuității (sintactică și istorică). În deprinderea limbii înveți să ai răbdare. Conținutul care se cerne din textele citite te încurajează să sculptezi o minte sănătoasă într-un corp sănătos.
Multor cititori li se pare că Hamlet este remarcabil de „real”, părând să sară de pe pagină (sau scenă), conștient că este prins atât acolo, precum și în curtea daneză. Poate că această luptă pentru eliberare este cea care explică cel mai bine ciudata lui afinitate cu roboții. Iluzia conștiinței de sine pe care o creează Shakespeare servește la alinierea prințului cu mulți androizi științifico-fantastici care caută să scape de limitele lor și să dobândească simțire.
Textul lui Aristotel, deși este, poate, neclar în anumite privințe, aduce o contribuție semnificativă problemei metafizicii, înțeleasă atât ca teologie, cât și ca ontologie. Ea ne înfățișează categoria cea mai generală, lipsită de gen proxim sau de determinații. Aceasta nu are gen proxim tocmai pentru că nu are determinații, iar ea nu are determinații pentru că este o pre-condiție pentru celelalte existențe, o totalitate ultimă și subzistentă.
Ideologia a invadat, și chiar a uzurpat, drepturile omului atunci când acestea au început să fie văzute ca servicii oferite de stat, care depind astfel de mijloacele de redistribuție, adică de drepturile la bunăstare socială. Din păcate, politicile de stânga au acaparat ideea de drepturi ale omului, pretinzând că diferite drepturi sunt obligatorii prin lege, în același fel în care libertățile de bază sunt garantate prin obligații legale internaționale.