Sigur, nu contestă nimeni amploarea fenomenului care a avut loc în secolul al XVIII-lea, însă poate că ar fi interesant să ne îndreptăm atenția și asupra unor manifestări la scară mai mică a secularismului în cultele antice. În acest sens, mă voi referi la perioada elenistică a Greciei Antice.
În timp ce școlile publice în care învățau atât copiii din familiile sărace, cât și copiii din familiile înstărite, înclinau spre adoptarea digitalizării, reporterul a observat că directorii executivi Paolo Alto și Los Altos își trimiteau copii în campusuri private și nedigitalizate, precum Școlile Waldorf. Un psiholog, care a scris o carte apărută recent despre riscurile pe care le presupun ecranele, a declarat că, atunci când le-a spus părinților din familiile sărace din East Bay să își țină copiii departe de Intenet, aceștia au fost foarte uimiți, în timp ce părinții din Sillicon Valley au început să participe la seminariile lui, după ce deja studiaseră și apreciaseră munca sa.
În următoarele două săptămâni, articolele publicate pe Syntopic vor explora înțelesul noțiunii de libertate de exprimare, provocările pe care le întâmpină astăzi, limitele și mizele ei pentru regimul liberal modern, precum și relația dintre libertatea de exprimare și libertatea academică. Dacă libertatea academică este, într-adevăr, un caz particular al libertății de exprimare, atunci aceleași rigori constituționale care se aplică libertății de exprimare în societate se aplică și libertății de exprimare în universitate.
Lucrările ei, influențate deopotrivă de desenele copiilor, de tot ce înseamnă street art și graffiti și de arta naivă, combină spectaculos tehnici și stiluri pentru a plăsmui compoziții anecdotice, dar profunde și încărcate de comentarii sociale și psihologice. Personajele-animale nu sunt reprezentate realist, sunt hibride; fiecare dintre ele pare a avea caracteristicile mai multor specii, ceea ce face aluzie la mixajul eclectic de elemente caracteriale ale personalității umane.
Thomas Hobbes este considerat de unii interpreți drept unul dintre fondatorii tradiției pozitiviste, în sensul politic și juridic al termenului; mai mult chiar, este văzut ca unul dintre părinții filosofiei politice moderne. Odată cu apariția lui Hobbes, gândirea politică occidentală trece printr-un adevărat moment de cotitură; are loc un soi de reformă în gândirea politică, ce inaugurează și impune din acel moment perspectiva contractualistă în răspăr cu cea a organică, a teologiei naturale
Dacă înțelegem secularizarea ca o filosofie ce propune golirea spațiului public de pretenții metanarative religioase sau de altă natură, atunci „clasicii” liberalismului și iluminismului sunt candidații evidenți pentru titlul de „Părinți ai ordinii seculare”. Dar revoluția științifică și criza metafizicii clasice trebuie să fie în mod obligatoriu introduse în ecuație, întrucât liberalismul se „hrănește” dintr-o viziune în care lipsesc cauzalitatea formală și cea finală, și în care natura și societatea pot fi reconfigurate în orice mod sub forța rațiunii și a investigației științitice.
Vor rămâne întotdeauna diversități importante în Europa, în special în privința limbii. Și, chiar dacă există culturi naționale diferite, există totuși destule asemănări între ele pentru a putea vorbi de o cultură europeană – desigur, o cultură mai degrabă diversă decât una uniformă. Există rădăcini comune, iar una dintre ele este în mod cert creștinismul. Însă aceasta nu este singura. Mai există experiența comună a culturii medievale, a umanismului, a construirii statului național, a iluminismului și a industrialismului, pentru a numi doar câteva.
Zăbovind ceva mai mult prin bisericile ortodoxe de la noi, un ochi vigilent nu poate să nu remarce separarea pronunțată dintre viața cotidiană a laicilor și viața acestora în Biserică. De ce existența mirenilor are în general doar o intersecție minoră cu viața eclezială? De unde respingerea reciprocă la nivel profund dintre laici și Biserică? După părerea mea, cauzele trebuie căutate cu răbdare și nepărtinire în rândul abaterilor de la însăși esența constitutivă a Bisericii ca fenomen social – ce se definește etimologic ca adunare a credincioșilor – iar un posibil răspuns paradoxal îl văd în însăși încercarea Bisericii ca instituție de a atrage cât mai mulți credincioși.
O învățătură poate fi reprezentativă pentru o biserică într-o perioadă de timp particulară, însă probabil nu pentru întreaga Biserică sau probabil nu într-un mod care să fie relevant și pentru momentele ulterioare pe care le va traversa acea biserică. O învățătură nu poate fi exprimată într-o formă ultimă, corespunzătoare adevărului pe care îl vizează. O asemenea învățătură are autoritate în măsură în care se va dovedi realmente reprezentativă, atât pentru comunitatea creștină, cât și pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este niciodată scutită de reflecții critice, spre deosebire de Evanghelii, așa cum sunt ele mărturisite în Scriptură.
Ideologia a invadat, și chiar a uzurpat, drepturile omului atunci când acestea au început să fie văzute ca servicii oferite de stat, care depind astfel de mijloacele de redistribuție, adică de drepturile la bunăstare socială. Din păcate, politicile de stânga au acaparat ideea de drepturi ale omului, pretinzând că diferite drepturi sunt obligatorii prin lege, în același fel în care libertățile de bază sunt garantate prin obligații legale internaționale.