Cred că a-ți căuta vocația înseamnă a te cunoaște fără complezență: trebuie să fii capabil de introspecție și obiectivare, de trasarea propriilor limite – dacă vrei să le depășești – dar și de înțelepciunea care te face să accepți, încă de tânăr, că nu poți face orice, după bunul plac, ci doar acele operațiuni pentru care ai dobândit o competență efectivă.
Încearcăm să surprindem critica revoluției efectuată de Hegel în Fenomenologia Spiritului (1807) în segmentul intitulat Libertatea absolută și Teroarea. Rezultatele noastre indică, rezumativ, că ținta lui Hegel este dublă: 1. filosofia lui Rousseau și 2. politica lui Robespierre. Hegel dezvăluie în fond unitatea teoretico-practică a Revoluției Franceze identificând critica voinței generale cu critica terorii, adică teoria revoluționară cu praxis-ul revoluționar.
E foarte posibil ca viața să ne arate după o vreme că aveam cu totul altă vocație decât cea despre care am fost convinși că o aveam multă vreme. A sta întru deschisul vieții, pe linia de libertate, permite și o eventuală evoluție a vocației proprii, o dezvoltare în sens propriu, prin care, după ce ai prins ce era de prins la un anumit nivel, ajungi la un alt nivel, la o altă perspectivă și vezi că poți și altceva.
În cartea sa, „Moartea Autorului” (1967), Roland Barthes respinge intenția autorului, precum și biografia sa, considerându-le irelevante pentru interpretarea operei. El dă întâietate, astfel, cititorului pentru a interpreta lucrarea, în funcție de propriile nevoi și experiențe personale. Totuși, anonimitatea lucrării de artă nu exclude faptul că autorul ar putea să fie imoral, ci doar faptul că noi am putea să știm sau să luăm în considerare faptul că autorul este imoral.
Realitatea și ficțiunea, ca și felul în care fiecare dintre noi percepe și concepe lumea, se întrepătrund în planul gândirii și al simțirii conștiente. Orice creație se articulează printr-un limbaj, or acela nu este biografic sau ne-biografic, el e în altă dimensiune decât experiența existențială a oricui…
Problematica supremației legii a constituit, de-a lungul timpului, o preocupare constantă a doctrinei, dar și a practicii judiciare, pentru că reprezentarea modului în care funcționează acest pilon de bază al statului de drept determină traiectoria întregului sistem statal, fixând parametrii în care se desfășoară activitatea indivizilor.
Panica morală sau, de altfel, orice fel de panică se bazează pe frică. Adesea, această frică este o consecință a dezinformării, ceea ce duce la o întrebare fundamentală: „Cum discernem adevărul?”.
Mary Midgley, prietena mai puțin cunoscută a lui Elizabeth Anscombe, Philippa Foot și Iris Murdoch, a fost o gânditoare în mod deliberat multidisciplinară. Era convinsă că filozofii morali trebuie să stabilească legături între mai multe domenii ale cunoașterii, dacă vor să înțeleagă în mod adecvat tot ceea ce ține de viața, motivația, reușita și eșecul umane.
Sainte-Beuve se dovedește a fi pozitivistul în această poveste. Pentru el, studiul unei opere literare începe cu cercetarea atentă a corespondenței autorului sau cu o discuție cu apropiații acestuia. Înțelegerea dimensiunii sociale și umane a autorului este, pentru Sainte-Beuve, cheia pentru descifrarea celor mai ascunse metafore din opera autorului.
Problema veridicităţii Noului Testament este problema fiecăruia dintre noi. Hristos nu e doar arhetipul omului perfect, al regelui demn, al mirelui prin excelenţă sau al fiului ascultător, El e Cuvântul care a intrat în istorie, cum am remarcat la început. El e punctul de tangenţă dintre lumea ideală şi lumea reală şi totodată calea înspre îmbrăcarea realităţii în perfecţiune, a unirii cu Dumnezeu. Dacă această ameninţare e măcar posibil adevărată, atunci ea necesită toată atenţia omului.