Diletantismul filozofilor și teologilor în ce privește economia reprezintă o problemă morală. Dacă perspectivele lor asupra economiei sunt luate în serios – așa cum se întâmplă adesea în biserică sau în crearea politicilor publice – atunci acestea amenință efectele pozitive pe care piața liberă le exercită asupra vieții săracilor și defavorizaților din întreaga lume.
Biserica are acum menirea de a demonstra că adevărul de credință reprezintă o soluție pentru cel puțin două aspecte ale lumii de azi: 1) pentru problema diversității sociale și 2) pentru problema relativismului. Iar substanța acestei soluții este iubirea necondiționată a aproapelui după modelul Hristic. Iubire ce e autentică doar atunci când are capacitatea de a transcende toate deosebirile.
În viitorul apropiat, e foarte probabil ca discuția începută de Huntington în anii ‘90 cu privire la rolul pe care îl joacă diferitele civilizații în contextul geopolitic să ajungă din nou în atenția analiștilor. Schimbările interne prin care trece civilizația occidentală, precum și restructurarea relațiilor internaționale, reprezintă un moment de redefinire a civilizațiilor și, implicit, un moment de reașezare a granițelor acestora.
Ce poate fi mai limpezitor pentru o conștiință care caută ordinea în sine și în lume decât încercarea sinceră de a scoate la suprafață, și nu de a oculta, adevărul? De ce am uitat că emoțiile și pasiunile sunt obstacolele ce stau în calea rațiunii și nu invers?
Zăbovind ceva mai mult prin bisericile ortodoxe de la noi, un ochi vigilent nu poate să nu remarce separarea pronunțată dintre viața cotidiană a laicilor și viața acestora în Biserică. De ce existența mirenilor are în general doar o intersecție minoră cu viața eclezială? De unde respingerea reciprocă la nivel profund dintre laici și Biserică? După părerea mea, cauzele trebuie căutate cu răbdare și nepărtinire în rândul abaterilor de la însăși esența constitutivă a Bisericii ca fenomen social – ce se definește etimologic ca adunare a credincioșilor – iar un posibil răspuns paradoxal îl văd în însăși încercarea Bisericii ca instituție de a atrage cât mai mulți credincioși.
O învățătură poate fi reprezentativă pentru o biserică într-o perioadă de timp particulară, însă probabil nu pentru întreaga Biserică sau probabil nu într-un mod care să fie relevant și pentru momentele ulterioare pe care le va traversa acea biserică. O învățătură nu poate fi exprimată într-o formă ultimă, corespunzătoare adevărului pe care îl vizează. O asemenea învățătură are autoritate în măsură în care se va dovedi realmente reprezentativă, atât pentru comunitatea creștină, cât și pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este niciodată scutită de reflecții critice, spre deosebire de Evanghelii, așa cum sunt ele mărturisite în Scriptură.
Mortimer Adler, ca un filozof consecvent, nu se teme de păcatul împotriva modernității, atât timp cât nu păcătuiește și împotriva logicii. (Asta ar trebui să fie mai mult decât evident, dat fiind că a scris o lucrare filozofică – nu profetică- despre îngeri, numită „The Angels and Us”). Pentru acest aristotelician, legile logicii – fie aplicate asupra eticii, științei, religiei sau oricărui alt domeniu, sunt imuabile și nu pot fi supuse votului popular.
Cât de departe este Kierkegaard dispus să ducă pasiunea împotriva rațiunii? Aparent, nu există nicio limită. „Dacă reușiți să mă înțelegeți cu adevărat”, explică acesta în „Either/Or” (1843), prima sa operă majoră, „Aș vrea să spun că, în luarea unei decizii, nu ar trebui să fie atât de mult vorba despre corectitudine, cât despre energia, sinceritatea și patosul cu care cineva alege.”
Istoria este plină de potențialități neactualizate. Una dintre aceste potențialități a fost orașul Strasbourgul în primele decenii ale Reformei. Acest oraș împreună cu gânditorul care l-a caracterizat în perioada evoluției timpurii a protestantismului au ajuns să reprezinte unul din cele mai captivante subiecte ale istoriei moderne. Observând evoluția timpurie a […]
Wolfhart Pannenberg, unul dintre cei mai înzestrați teologi protestanți ai generației sale, nu a părut niciodată suficient de adaptat mediului în care a trăit, iar asta ar putea spune mai multe despre mediul său decât despre el. Lumea teologică germană a fost mult mai puțin zguduită de schimbările din cultura academică ale ultimelor decenii decât a fost lumea anglofonă. Însă chiar și în raport cu standardele germane, teologia lui Pannenberg are un straniu aer desuet.