
Sacrificial wrist. Grupaj de poeme
Când dezastrul a lovit eram cu toții adormiți / doar Dumnezeu știe cum în acel moment / ne-am trezit din somnul cel de moarte
Când dezastrul a lovit eram cu toții adormiți / doar Dumnezeu știe cum în acel moment / ne-am trezit din somnul cel de moarte
Două idei sunt centrale în înțelegerea „Țării Pierdute” ca un poem emblematic al modernismului. Prima este simbolul renașterii, iar a doua este informația fragmentată. Eliot întrețese conținutul și forma pentru a transmite aceste idei.
Nu este un fapt puțin cunoscut că mulți autori canonici au murit în condiții de sărăcie inimaginabile. De la autorul lui Moby Dick, la macabrul E.A. Poe și dandy-ul Oscar Wilde – grei ai literaturii universale care și-au trăit ultimii ani în deplina ignoranță a societății – ne putem întreba în completă legitimitate dacă nu cumva sărăcia este o condiție a scriitorului de valoare.
Textele sînt o introducere lină în firul poeziilor, iar poeziile în sine păstrează peisaje, dealului, văi și cîmpuri, și omul în mijlocul tuturor. Mi-ar plăcea să-l ascultați desculți, într-un mediu în care vă simțiți în siguranță, acolo unde aveți însemnătate, să vă lăsați înconjurați de binele și paza pe care o aduc cu ele cuvintele.
„O, un-te-ndrepți mergând, cu plete-ți fluturând
În vânt de-apus bătând, pe drumul cel din jos?”
Poziția formală a lui Strauss este lipsită de ambiguitate; stând în compania vechilor săi precursori platoniceni, el mizează pe prima alternativă: a citi omul în termenii subumanului nu este doar absurd, ci înseamnă a invita la apariția unui regim politic care să reflecte presupusele mecanisme care ar sta la baza constituției vieții. Dacă natura este o mașinărie, atunci arta politică care imită natura va funcționa și ea ca o mașinărie.