***
Când dezastrul a lovit eram cu toții adormiți
doar Dumnezeu știe cum în acel moment
ne-am trezit din somnul cel de moarte
*ia aminte, tu, române*
cum ne-am născut cu adevărat pentru prima oară
iar ochii noștri nerozi s-au deschis după atâția ani.
Mai degrabă am pierdut, dar eu aș fi preferat să nu-
oricine susține altceva ar trebui să-și privească tatăl
murind departe, departe de ei
într-un câmp.
În fân galben prăfuit.
Cu animale.
Cu bombe.
Casa noastră nu mai e de mult a noastră
încă supraviețuim printre ruini de amintiri fisurate
am refuzat să investim în ea cu mult timp în urmă
deși încă alergăm în holul cel mare ca să ajungem la capătul său.
*acum poți auzi muzica ce vine din pod, muzica strămoșilor cu care tata a fost reunit nu cu mult timp în urmă, ei ne privesc alergând desculți de-a lungul holului*
Omul meu încă încearcă să mă prindă în hol.
Nu poate concepe cum eu, care provin din altă familie, pot alerga mai repede decât el,
ce mister, motivul pentru care mă iubește.
Îmi ia mâna, mă ispitește să cunosc
vino însăți să vezi marea plecare
noi suntem resturile aici, zbătându-ne să păstrăm o biată fericire
o himeră mai nou.
Atinge o ușă, camera cumnatei.
Aici era bucătăria familiei, știi?
Obișnuiam să ne strângem aici, așa cum fac puii sub penele cloștii.
Tata fuma o țigară si se uita la TV
mama țipa la el, nu ajuta deloc cu copii, deși, sărman suflet, mâinile lui au lucrat toată ziua afară.
Cum tânjește mama să mai poată țipa o dată la el.
Iar această cameră, dormitorul nostru, a fost a lor,
Obișnuiau să se încuie acolo și să se iubească
stăteam pitit după ușă ascultând
înțelegând și neîntelegând
camera dintre acestea două, cea cu mobila scundă
e mobila pe care au fost nevoiți să o taie, fiindcă tavanul era prea jos pentru a fi mobilată așa somptuos.
Totul a fost mereu mult prea mare pentru casa asta
mobila
cada
sicriul tatălui.
L-am ținut în holul cel mare.
N-a văzut noul living cu plasmă RGB, n-a văzut prima noastră mașină.
Măcar am asta- și scoate o mică cutie din librăria prăfuită
*în cutia de lemn, un ceas de metal*
niciodată n-ai încetat să ai grijă de noi
și nici măcar după moartea ta oamenii n-au încetat să te vorbească de rău
dar aici ești tu cu noi pentru o eternitate
tată
iar iubirea ta de tată ne va încălzi pe fiecare
începând cu încheietura mâinii sacrificială.
***
Inception în patul din camera ta
patul în care mereu încăpem, deși tu ești mare cât toată durerea noastră
mă primești în statura ta, de aceea poate ne e mai ușor să înghițim pământ,
de aceea ne e mai ușor să sorbim sare,
să ne înfingem unghiile în carnea calului negru ce paște și nechează sub fereastra de la capul nostru.
Îmi înghit cuvintele,
ca niște baloane de aer stătut
tot ceea ce îmi transmiți rămâne undeva în acea parte a sufletului
rămasă vacantă dupa marea plecare.
Urme de funingine.
În așteptarea revederii ne înghesuim
în același martor,
patul cufundării, patul confundării.
Două inimi izbite mult prea devreme în moalele capului.
Șocul ce provoacă paralizie, sudarea toracelor, siamezie, astfel vorbim
despre noua realitate care ne încearcă,
capacitatea de adaptare la mediu abrutizată.
Neputința mea, stihia care mă face să te trezesc noaptea din somnul și așa greu obținut,
neputința mea, cămașa de forță care mă intemnitează când aiuresc a dans prin casă.
Dar tu,
tu ești peste tot chiar și când nimeni nu se așteaptă să fii măcar,
cu dârzenie tot scoți din smoala deznădejdii pe nefericita care ar trebui să îți fie ție stâlp
de aceea nefericita te visează plângând
de aceea nefericita îți sărută cu lacrimi mâinile.
Doamne preadulce îngăduie-i
să mă ia de mână și să ne ducă sub geamul
unde paște calul cel negru
doamne preadulce întărește
mâinile care se întind să mângâie spinarea muncită a creației tale
palmele noastre cu care mătăsim coama tuciurie înlătură funinginea de pe tata.
Doamne, reține-ți suflarea de funingine
cât noi mai tragem de timp să mai avem puțin din tata.
Imagine: Unsplash
