„Reproșez” acestei lumi digitale că îl confirmă pe omul modern în izolarea lui antimetafizică, că este atât de departe de ritmurile vieții naturale, de bogăția concretului, de însuși trupul și inima acestei lumi. Dar speranțele și pericolele se află, desigur, în cel care e „la butoane”, cel care creează lumea digitală și care o și consumă: omul.
Fiecare dintre istorii ne prezintă războiul sub forma unui gest inutil, o barbarie care ne afectează pe toți și care sădește doar distrugere în jur. Viziunea spectacolului este una experiențială – el descrie cum se simte războiul, cum arată din interior tragedia care se abate asupra noastră cu o regularitate de temut. Adevărul pe care ni-l pune în față este următorul: fie că războiul aduce cu sine avantaje, fie că nu, fie că se încadrează într-o anumită teleologie, fie că nu, el ne îmbracă fără excepție în doliu.
De mult timp, artele liberale au avut de suferit atât în spațiul academic, cât și în cel educațional. Probleme precum presupusa moarte a artelor liberale occidentale, introducerea unui material nou și incluziv în programe, decăderea facultăților cu profil umanist, programele de studiu suprasaturate și dezvoltarea disciplinelor academice STEM au făcut artele liberale să cadă în irelevanță instituțională.
Copertele lui Rockwell au fost bine primite la vremea lor și continuă să fie apreciate. A fost un excelent povestitor vizual și, cu talentul său pentru expresiile faciale și compozițiile corporale pline de umor, ilustrează în mod revelator narațiunea. Dar, în ciuda popularității lor, lucrările lui Rockwell sunt deseori catalogate drept „kitsch”.
Răspunsul depinde de ceea ce înțelegem din întrebare. Aceasta nu se referă la presupusa competiție dintre aceste două forme de sub-creație, idee care a stârnit hazul audienței din Portugalia. În măsura în care arta și tehnologia sunt în conformitate cu voința lui Dumnezeu, ele vor servi umanitatea și creația în bine, adevăr și frumos. În măsura în care nu sunt, ele vor ademeni și înrobi umanitatea cu armele auto-distrugerii.
Dacă Frederick Ferré are dreptate spunând: „credinţa este modelată de către experienţă”, iar tehnologia este astăzi stăpâna incontestabilă a experienței noastre în lume, atunci aici nu există, nu poate exista neutralitate, ci doar posibilitatea înfiorătoare a idolului. Idol care își cere tributul zilnic de atenţie, de percepţie şi de memorie, de credinţă, de nădejde şi de iubire – care nu sunt şi nici nu au fost vreodată ale lui şi, deci, nu se cuvine să i le dăm.
Ascult oarceum descumpănită polemicile dintre adepții diverselor școli de psihanaliză și psihologie pe tema nevoii de sens, de un element catalizator al experiențelor care să dea un centru de greutate existenței. Acel sens primordial nu e și nu trebuie să fie ceva inteligibil sau „de înțeles”, o valoare elucidabilă sau cuantificabilă rațional. Instinctul se descurcă singur, dincolo de orice atribuții ale gândirii, să producă un sentiment al valorii vieții, inclusiv al celei proprii. Sensul are menirea de a da valoare.
Cred că arta, nu doar pictura, ci și muzica, filmul și literatura, este într-o mare măsura o reflexie a realității sociale, iar această realitatea cuprinde un întreg bagaj cultural, astfel arta poate fi despre orice.
Însă, cu toate acestea, o traducere care să pună la dispoziția cititorului pasionat de limba ebraică biblică textul bilingv al Scripturii lipsea. Motivele sunt lesne de înțeles: piața ideilor – ca să folosesc o expresie inspirată de Horia-Roman Patapievici – este aproape inexistentă în România. Volumele bilingve înseamnă și un efort consistent. Așa că, apariția în acest peisaj deșertic a Torei și Haftarot este cu atât mai binevenită, cu cât lipsa acesteia se resimțea și în cercurile specialiștilor, dar și în cele ale micii comunități evreiești din România.
Într-adevăr, în încercarea de a așeza volumele de memorii ale lui Canetti la locul potrivit în cadrul întregii sale opere, este dificil să nu conchidem că adevărata sa capodoperă nu e munca sa de-o viață, ci însăși viața sa, nu e povestea profesorului Kien sau natura maselor, ci propria sa poveste, povestea de a deveni Elias Canetti. Tocmai fiindcă ne înfățișează această poveste captivantă, ele vor fi cele care vor fi citite mult timp după ce „Orbirea” și „Masele și puterea” vor deveni curiozități istorice.