Cultură

Cum devine „totul posibil și făcut în numele dragostei”? – Ingmar Bergman, „Autumn Sonata” (1978)

Punctul de maximă tensiune al filmului scoate la suprafață toate reziduurile și dedesubturile acestei relații schimonosite. Dialogul dintre cele două, purtat în întunericul de la miezul nopții, în preajma câtorva lumânări aprinse, care ard și se topesc precum cuvintele uneia în sufletul celeilalte, arată toate posibilitățile și modulațiile relației lor – resentimente, reproșuri, strigăte după înțelegere și afecțiune, disperare, nepăsare, neglijență, ură mocnită și ură care erupe, invidie, resemnare, bucurie în fața necazului celeilalte, absență, excese de apropiere, temeri reciproce și un lanț nesfârșit de confuzii, ezitări și neliniști.

C:\Users\iarina\Downloads\pexels-nothing-ahead-3375857.jpg

Cu toții ne temem de Virginia Woolf

„Who’s Afraid of Virginia Woolf?” îți amintește că viața e doar o poveste pe care ți-o povestești singur. Uneori aduci și alți oameni care să te ajute să o țeși și atunci e și mai ușor să o scapi de sub control. Tocmai de aceea ne forțează și pe noi să ne punem întrebarea pe care o explorează personajele pe parcursul celor două ore: care este iluzia în care am ajuns să ne complacem? Și suntem oare dispuși să înfruntăm realitatea?

Umorul – „gardianul normelor” sau al răbufnirilor?

Ca umorul să își mai poată îndeplini funcția de corectiv moral, așa cum îl considera Bergson, este necesară o minimă înțelegere comună a moralității. Însă aceasta nu se poate întemeia pe emoții și afecte. Astfel că astăzi pare să se facă haz de necazul tradiției clasice: umorul este încurajat ca aliat fidel al răbufnirilor emoționale de tot felul și descurajat pe criterii de asemenea emoționale, adică arbitrare.

Uciderea cuvintelor

Teatrul lui Eugène Ionesco a avut succes pentru că era autonom, curat, propriu. Pentru că nu avea un rol educațional, moralizator sau politic. Reda artei autonomia de care avea nevoie. A fost într-atât de remarcabil încât Kundera scria: „la acea vreme, niciun scriitor străin contemporan nu avea un imbold atât de eliberator ca Ionesco”.

Eu unde mă așez, Socrate?

Care e locul meu, ce-i al meu a face, până unde se întinde persoana mea și de unde începe proiecția, care e sensul meu, adică ce valorez? Până când ajungi la o concluzie, nu ai cum să scapi de zbucium. Dar poate că ăsta nu e un lucru rău, poate că starea tulbure de căutare neîntreruptă a sinelui și scopului e definitorie pentru tinerețe.

Dan Slușanschi: un portret (necesar) de clasicist

Misiunea lui Dan Slușanschi a fost să încerce să estompeze și să anuleze vălul de gri, de mediocritate, urâțenie și amnezie adus peste țara noastră de tancurile sovietice și să își ghideze compatrioții spre adevăr; activ și prezent mereu în agora, Magistrul a fost un Socrate contemporan care a dorit, și pe alocuri a reușit, să ne deschidă ochii la strălucirea eternă a Frumosului. Frământările, reușitele, apogeurile, precum și tragedia proiectelor nerealizate, curmate de un sfârșit prematur, se împletesc în lucrarea prezentă într-un portret complex, comprehensiv, dar care lasă totodată loc de discernământ și de admirație cititorului. Dacă fiecare savant al neamului ar primi măcar parte din recunoștința și aducerea aminte meritată, am putea spera la o (re)maturizare culturală și la creionarea timidă, dar esențială, a unui panteon cultural. Între timp, cartea editurii Ratio et Revelatio ne oferă un exemplu al începuturilor unui astfel de demers și speranța înfloririi.

Audiţie la „Simfonia Lumii Noi”, de Antonín Dvořák

Simfonia a IX-a, „Pentru lumea nouă”, a fost una dintre primele compoziţii de muzică clasică scrisă pe pământ american, iar Dvořák a fost printre primii care a observat problema lipsei fundamentului, a tradiţiei care, în vremurile de acum, îşi arată roadele atrăgătoare, dar acre. Mai mult, el este dovada vie că muzica americană este creată atât din coasta primită de la băştinaşi, cât şi dintr-o „suflare de tradiţie” şi că ambele au fost necesare pentru ca aceasta să prindă viaţă şi să prospere. De aceea, atacul asupra muzicii clasice nu este nimic altceva decât o altă tentativă de negare a bazei istorice, fapt ce nu poate duce decât la apariția unui vid nociv.

„Dubla flacără: dragoste și erotism”, de Octavio Paz

„Dubla flacără” înfățișează această dualitate arzândă, stârnită de focul originar (sexualitatea, în accepțiunea lui Paz), dintre erotism și dragoste, care nasc și se renasc în permanență, care întrețin „focul vieții”, deopotrivă focul purificator și cel mistuitor. Construită ca o „explorare a iubirii”, așa cum o definește însuși autorul în Prolog, aceasta cuprinde o analiză făcută cu minuțiozitate și cu delicatețe, din punctul meu de vedere, printre multiplele valențe ale celor trei concepte cheie: sexualitate, erotism și dragoste, descoperite treptat de autor, printr-o contopire între experiența de viață și cea livrească, mai ales prin poezie.

Benjamin Wiker: Noul gnosticism

Una dintre cele mai vechi erezii care alarmează Biserica este gnosticismul. Putem spune că este mai degrabă decât că a fost, deoarece tentația de a spiritualiza prea mult creștinismul și de a demoniza lumea materială nu încetează niciodată. De fapt, această tentație poate fi observată sub o nouă formă, în ideea că lumea materială, așa cum ne-a fost „dată” de evoluție, este fundamental defectă și, prin urmare, trebuie să o transformăm complet prin voința umană.