Cultură

Christopher Lasch: Conservatorismul – propriul lui inamic

În secolul al XX-lea, conservatorismul s-a aliat în mod incongruent cu piața liberă, inclusiv cu piața liberă a muncii. Cu alte cuvinte, ceea ce trece drept conservatorism s-a aliat cu aceleași forțe care au dus la „distrugerea progresivă a sistemului nostru social”. Apărarea valorilor conservatoare, se pare, nu poate fi încredințată conservatorilor. Dacă conservatorismul implică un respect pentru limite, localism, o etică a muncii în opoziție cu o etică a consumului, o respingere a creșterii economice nelimitate și un anumit scepticism față de ideologia progresului, este mai probabil să își găsească un loc în tradiția populistă decât în tradiția pieței libere a conservatorismului dominant.

Oamenii de lângă noi – persoane sau obiecte?

Problema stă în faptul că nu suntem învățați – nu mai există cine să ne învețe – și, ca urmare, nici măcar nu avem idee despre cum arată o relație de prietenie autentică, în care celălalt devine nici mai mult nici mai puțin decât o parte din propria noastră persoană, durerile și bucuriile lui fiind resimțite dacă nu mai puternic, măcar la aceeași intensitate cu ale noastre […]

Joseph Woodard: Arta de a pune întrebări

Cu toate acestea, cu cât opera în cauză este mai măreață, cu atât aceasta va rezista mai mult transformării într-un fluturaș de reclamă imobiliară. O operă este un edificiu cu personalitate, proiectat de un arhitect care dorește să-ți ofere un loc în care să trăiești, chiar dacă doar pentru puțin timp. Poate că locul acela nu va fi confortabil, poate că nu va fi nici măcar locuibil, dar cel puțin există.

Cum am pierdut bucuria și m-a găsit ea când nu o mai căutam

E foarte ciudată bucuria. Vine și pleacă, lăsându-te de fiecare dată uimit de ceea ce ți s-a întâmplat. Uneori nici n-are noimă, fiindcă își alege cele mai banale momente, pe care nici dacă ai vrea nu ai putea să le romanțezi. Când lucrezi pe brânci ca să-ți modelezi caracterul și să te reclădești după o mare pierdere, bucuria poate să vină peste capul tău când speli vase sau dai cu aspiratorul, când întinzi sau aduni rufe, când mergi liniștit pe stradă. Iar tu nu poți să faci nimic altceva decât să te hrănești cu clipele acestea, trăind parcă din clipă în clipă, până când îți dai seama că ești un om cu adevărat fericit, fiindcă ai dobândit liniștea […]

Poate cinematografia să devină poezie? „Il Postino” (1994)

„Il Postino” (1994) reprezintă o frescă a puterii cuvântului, aducând în prim-plan, într-un demers cinematografic de excepție, consonanța dintre cuvântul gândit și cel trăit, șlefuită prin intermediul poeziei. În acest cadru, povestea curge simplu și firesc, prezentând o prietenie roditoare dintre un discipol (Mario Ruoppolo) și un maestru (poetul Pablo Neruda), prietenie care reușește, prin puterea cuvântului, să reconfigureze și să umple viața stearpă, trăită din inerție, fără vreo țintă, a lui Mario, dar și să îi ofere poetului sud-american o lecție de autenticitate și de modestie a spiritului […]

Cum devine „totul posibil și făcut în numele dragostei”? – Ingmar Bergman, „Autumn Sonata” (1978)

Punctul de maximă tensiune al filmului scoate la suprafață toate reziduurile și dedesubturile acestei relații schimonosite. Dialogul dintre cele două, purtat în întunericul de la miezul nopții, în preajma câtorva lumânări aprinse, care ard și se topesc precum cuvintele uneia în sufletul celeilalte, arată toate posibilitățile și modulațiile relației lor – resentimente, reproșuri, strigăte după înțelegere și afecțiune, disperare, nepăsare, neglijență, ură mocnită și ură care erupe, invidie, resemnare, bucurie în fața necazului celeilalte, absență, excese de apropiere, temeri reciproce și un lanț nesfârșit de confuzii, ezitări și neliniști.

C:\Users\iarina\Downloads\pexels-nothing-ahead-3375857.jpg

Cu toții ne temem de Virginia Woolf

„Who’s Afraid of Virginia Woolf?” îți amintește că viața e doar o poveste pe care ți-o povestești singur. Uneori aduci și alți oameni care să te ajute să o țeși și atunci e și mai ușor să o scapi de sub control. Tocmai de aceea ne forțează și pe noi să ne punem întrebarea pe care o explorează personajele pe parcursul celor două ore: care este iluzia în care am ajuns să ne complacem? Și suntem oare dispuși să înfruntăm realitatea?

Umorul – „gardianul normelor” sau al răbufnirilor?

Ca umorul să își mai poată îndeplini funcția de corectiv moral, așa cum îl considera Bergson, este necesară o minimă înțelegere comună a moralității. Însă aceasta nu se poate întemeia pe emoții și afecte. Astfel că astăzi pare să se facă haz de necazul tradiției clasice: umorul este încurajat ca aliat fidel al răbufnirilor emoționale de tot felul și descurajat pe criterii de asemenea emoționale, adică arbitrare.

Uciderea cuvintelor

Teatrul lui Eugène Ionesco a avut succes pentru că era autonom, curat, propriu. Pentru că nu avea un rol educațional, moralizator sau politic. Reda artei autonomia de care avea nevoie. A fost într-atât de remarcabil încât Kundera scria: „la acea vreme, niciun scriitor străin contemporan nu avea un imbold atât de eliberator ca Ionesco”.