Montaigne (1533-1592) este mult mai mult decât o figură literară pentru Manent – după cum îl înțelege el, Montaigne este în primul rând un filozof și reformator moral, chiar fondatorul unui mod crucial de autoconștientizare a sinelui modern. În cadrul acestei forme noi a conștiinței de sine, oamenii nu se mai orientează după modele magnifice de eroism, sfințenie sau înțelepciune și nici nu mai urmează dreptul natural sau divin.
Convins de inutilitatea unui efort de descriere a realității printr-un sistem filozofic unitar, Dávila a demonstrat același nonconformism al conținutului și în forma practicată. Gândirea lui a fost structurată și transmisă posterității prin scolii sau aforisme – biciuiri scurte și eficiente ale modernității, poezii nostalgice, schițe antropologice, caricaturi ale grotescului și apologii către și pentru divinitate.
Saint-Malo pare studiul de caz perfect pentru cercetarea unei epoci în care orașele europene s-au dezvoltat în jurul sistemelor de circulație medievale, când accesul pietonal era esențial și când pătura cea mai bogată de cetățeni locuia în centrul orașului. Este un exemplu fantastic despre cum urbanismul tradițional poate fi construit în continuare și despre cum acesta poate suporta o densitate ridicată a locuitorilor fără a fi nevoie de megalopolisuri dezvoltate pe verticală.
Adesea, oponenții descriu aceste viziuni ale unui viitor lipsit de mașini drept fantezii urbaniste care vor cauza mai multă aglomerație și vor dăuna afacerilor, îngreunând accesul clienților. Însă există cercetări extensive care subminează ambele argumente. Străzile pietonale avantajează întreprinderile mici, iar principiile cererii induse par să funcționeze pe dos: traficul nu se aglomerează fiindcă oamenii găsesc mijloace alternative de a circula într-o zonă neprietenoasă cu mașinile […]
Misiunea lui Dan Slușanschi a fost să încerce să estompeze și să anuleze vălul de gri, de mediocritate, urâțenie și amnezie adus peste țara noastră de tancurile sovietice și să își ghideze compatrioții spre adevăr; activ și prezent mereu în agora, Magistrul a fost un Socrate contemporan care a dorit, și pe alocuri a reușit, să ne deschidă ochii la strălucirea eternă a Frumosului. Frământările, reușitele, apogeurile, precum și tragedia proiectelor nerealizate, curmate de un sfârșit prematur, se împletesc în lucrarea prezentă într-un portret complex, comprehensiv, dar care lasă totodată loc de discernământ și de admirație cititorului. Dacă fiecare savant al neamului ar primi măcar parte din recunoștința și aducerea aminte meritată, am putea spera la o (re)maturizare culturală și la creionarea timidă, dar esențială, a unui panteon cultural. Între timp, cartea editurii Ratio et Revelatio ne oferă un exemplu al începuturilor unui astfel de demers și speranța înfloririi.