În următoarele două săptămâni vom explora o altă temă pe care o considerăm fundamentală pentru înțelegerea societății moderne și contemporane: secularizarea. Vom încerca să răspundem unor întrebări care cu greu permit răspunsuri simpliste: este procesul secularizării inevitabil și ireversibil sau, dimpotrivă, acesta pare să se fi lovit deja de propriile-i limite, cauzând fenomene precum alienarea, intensificarea crizelor de identitate, a depresiilor, etc.? Mai poate Biserica avea vreun rol în spațiul public într-o societate democratică, capitalistă și liberală? Poate teza religiilor politice să explice apariția contraculturii sau a altor refugii iraționale, psihologice și emoționale, pe care le vedem îmbrățișate de mulți dintre oameni? Mai putem vorbi despre existența unor oameni morali într-o ordine socială și politică care a abandonat fundamentele religioase? Acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele frământări pe care le ridică tema ce o vom aborda în următoarele două săptămâni.
Renașterea, Reforma, revoluția industrială, curentele de expresie atee (comunismul) au caracterizat acest lung răstimp de coabitare religie – secularizare. Și de o parte și de alta, filonul creativ a fost copleșitor, doar că societatea omenească merge înainte. Omul se autodepășește permanent. Așa s-a născut inteligența artificială.
Thomas Hobbes este considerat de unii interpreți drept unul dintre fondatorii tradiției pozitiviste, în sensul politic și juridic al termenului; mai mult chiar, este văzut ca unul dintre părinții filosofiei politice moderne. Odată cu apariția lui Hobbes, gândirea politică occidentală trece printr-un adevărat moment de cotitură; are loc un soi de reformă în gândirea politică, ce inaugurează și impune din acel moment perspectiva contractualistă în răspăr cu cea a organică, a teologiei naturale
Adevăratul conflict al zilelor noastre privește natura rațiunii. O concepție secularistă a raționalității, care este astăzi acceptată la scară largă, pur și simplu neagă posibilitatea unui eveniment istoric precum Învierea lui Iisus, în același mod în care neagă realitatea unui Dumnezeu Creator, a prezenței și lucrării Lui în lumea pe care a creat-o. Dar aceasta nu este o dezbatere cu privire la adevărul unor astfel de afirmații, ci cu privire la însăși natura rațiunii.
Concluzia acestei expuneri este că natura criminală a nazismului nu se fundamentează pe iraționalitatea pură a principalelor sale figuri, ci – mai rău – pe rațiunea ghidată de o religie a imanentului (la rândul său irațională) care solicita crima. Reacțiile polemice la excesele contemporaneității pot lua forme asemănătoare celor întâlnite în contramodernitatea interbelică, fapt pentru care raportarea oportună la regimurile secolului al XX-lea, inclusiv la dimensiunea lor religioasă, reprezintă o tehnică de analiză deosebit de utilă.
Soluția nu constă în diminuarea importanței unor emoții precum dragostea și bucuria sau furia și frica. Nu suntem roboți. Sentimentele reprezintă aspecte centrale ale naturii noastre. În schimb, emoțiile umane trebuie integrate într-o înțelegere coerentă a credinței creștine, a rațiunii, a acțiunii și a prosperității umane.
Biserica are acum menirea de a demonstra că adevărul de credință reprezintă o soluție pentru cel puțin două aspecte ale lumii de azi: 1) pentru problema diversității sociale și 2) pentru problema relativismului. Iar substanța acestei soluții este iubirea necondiționată a aproapelui după modelul Hristic. Iubire ce e autentică doar atunci când are capacitatea de a transcende toate deosebirile.
În viitorul apropiat, e foarte probabil ca discuția începută de Huntington în anii ‘90 cu privire la rolul pe care îl joacă diferitele civilizații în contextul geopolitic să ajungă din nou în atenția analiștilor. Schimbările interne prin care trece civilizația occidentală, precum și restructurarea relațiilor internaționale, reprezintă un moment de redefinire a civilizațiilor și, implicit, un moment de reașezare a granițelor acestora.
Dacă înțelegem secularizarea ca o filosofie ce propune golirea spațiului public de pretenții metanarative religioase sau de altă natură, atunci „clasicii” liberalismului și iluminismului sunt candidații evidenți pentru titlul de „Părinți ai ordinii seculare”. Dar revoluția științifică și criza metafizicii clasice trebuie să fie în mod obligatoriu introduse în ecuație, întrucât liberalismul se „hrănește” dintr-o viziune în care lipsesc cauzalitatea formală și cea finală, și în care natura și societatea pot fi reconfigurate în orice mod sub forța rațiunii și a investigației științitice.
Vor rămâne întotdeauna diversități importante în Europa, în special în privința limbii. Și, chiar dacă există culturi naționale diferite, există totuși destule asemănări între ele pentru a putea vorbi de o cultură europeană – desigur, o cultură mai degrabă diversă decât una uniformă. Există rădăcini comune, iar una dintre ele este în mod cert creștinismul. Însă aceasta nu este singura. Mai există experiența comună a culturii medievale, a umanismului, a construirii statului național, a iluminismului și a industrialismului, pentru a numi doar câteva.
Zăbovind ceva mai mult prin bisericile ortodoxe de la noi, un ochi vigilent nu poate să nu remarce separarea pronunțată dintre viața cotidiană a laicilor și viața acestora în Biserică. De ce existența mirenilor are în general doar o intersecție minoră cu viața eclezială? De unde respingerea reciprocă la nivel profund dintre laici și Biserică? După părerea mea, cauzele trebuie căutate cu răbdare și nepărtinire în rândul abaterilor de la însăși esența constitutivă a Bisericii ca fenomen social – ce se definește etimologic ca adunare a credincioșilor – iar un posibil răspuns paradoxal îl văd în însăși încercarea Bisericii ca instituție de a atrage cât mai mulți credincioși.