rațiune

Este cu putință o ortodoxie scolastică?

Dacă tradiția este esențială pentru creștinismul răsăritean, iar tradiția, în elementele ei non-dogmatice, se construiește prin deciziile fiecărei generații, atunci fiecare generație, inclusiv a noastră, are un rol activ în evoluția ortodoxiei. Departe de a fi închiși într-o logică deterministă și emasculată conceptual, ortodoxia ni se înfățișează ca un spațiu potențial fertil pentru interacțiuniea dintre credința în Revelație și forța rațiunii umane.

Fides et ratio

Atât filosofia, cât și teologia, presupun teoretizări ale experiențelor lor fondatoare, pentru a ajunge la perspective cât mai cuprinzătoare. Iar aici relația dintre cele două este nu numai de dorit, ci îmi apare ca inevitabilă. Întrebarea privește raportul dintre credință și rațiune și poate fi adresată atât filosofului cât și teologului. Forma cea mai adecvată a punerii problemei nu este excluziunea, ci dialogul.

Samuel Gregg: O Biserică cufundată în sentimentalism

Soluția nu constă în diminuarea importanței unor emoții precum dragostea și bucuria sau furia și frica. Nu suntem roboți. Sentimentele reprezintă aspecte centrale ale naturii noastre. În schimb, emoțiile umane trebuie integrate într-o înțelegere coerentă a credinței creștine, a rațiunii, a acțiunii și a prosperității umane.

Étienne Gilson și Leo Strauss – un „dialog” privind tensiunea dintre filozofie și teologie. O pledoarie pentru „teologia optimismului cognitiv” și „filozofia bunului simț”

Ce poate fi mai limpezitor pentru o conștiință care caută ordinea în sine și în lume decât încercarea sinceră de a scoate la suprafață, și nu de a oculta, adevărul? De ce am uitat că emoțiile și pasiunile sunt obstacolele ce stau în calea rațiunii și nu invers? De ce credem că limbajul ar putea umple golul produs de lipsa ideii? Oare vom reuși să abandonăm aceste premise care ne determină uneori să ratăm substanța problemelor și să cultivăm o teologie a emoției primare și o filozofie a întortocherii lingvistice?

De ce teoriile etice emotiviste nu reprezintă o soluție la paradigma „morții lui Dumnezeu”

Aceasta este teoria aristotelică a virtuților care, deși este compatibilă cu teismul, nu este dependentă de el, fiind fundamentată în natura omului, a cărei lege naturală poate fi descoperită și înțeleasă de către mintea umană. Prin intermediul acestei legi naturale, omul află care este scopul său și tot din ea derivă și cunoașterea morală necesară pentru a-l atinge – cunoaștere care depășește simpla subiectivitate sau experiență personală.

Principiul rațiunii, incompletitudinea tradiției și problema conservatorismului occidental

Din acest punct de vedere, tradiția este, desigur, o sursă de cunoaștere. O cantitate uriașă din cunoașterea pe care specia umană a descoperit-o și îmbunătățit-o de-a lungul timpului se perpetuează prin normele, cutumele și obiceiurile moștenite prin tradiție. Între excesele raționalismului și opoziția completă la forța normativă a rațiunii, se află o poziție de mijloc, care în timp ce susține primatul logic al rațiunii, acceptă necesitatea morală, politică și epistemică a tradiției.