I. INTRODUCERE

„O poveste cu adevărat măreaţă ar putea include un sacrificiu măreţ al dragostei, săvârşit de cel mai însemnat personaj al acesteia.”1  (Joshua L. Rasmussen, „How can Reason lead to God”, p. 156).

Richard Bauckham subliniază în God Crucified : „Cele mai profunde caracteristici ale hristologiei Noului Testament apar când includerea lui Hristos cel exaltat în identitatea divină implică lui Hristos cel crucificat în aceasta, şi când tiparul hristologic al umilirii şi al glorificării este recunoscut ca revelator de Dumnezeu, într-adevăr, ca revelaţia definitivă a cine este Dumnezeu.”2 Nu se poate să trecem cu vederea peste modul cum teismul creştin, în Hristos, devine cu mult mai profund, înălţat şi valoros decât orice altă descriere a lui Dumnezeu realizată de celelalte sisteme religioase. În Hristos, aspectul de fractal al Adevărului devine evident şi aducător de nădejde. În El, imanenţa şi transcendenţa, numinosul şi cotidianul, omenitatea şi Dumnezeirea sunt una, anunţând că El poate fi cunoscut atât în urcare, cât şi în coborâre, atât în glorificare, cât şi (cu atât mai mult) în kenoză, atât în dreptate, cât şi în iubirea care Se jerfeşte. El este „eternul Altul”, cu neputinţă de cuprins de minţile oamenilor, dar şi Marele Preot milos, ispitit în toate, fără de păcat, care empatizează cu suferinţele şi căderile noastre; El este Regele care şade pe tron şi totodată robul care stă la mijloc, la durere. Hristos anunţă că adevărul e identificat cu dragostea, aşa încât fundamentul Fiinţei, al realităţii ultime, nu poate fi înţeles prin cuvinte ca plictiseală, monotonie, dezamăgire, pasivitate sau moarte. Mai degrabă, în Hristos, „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută. (Psalmi 85:10)

Unii ar numi elementele hristologice din Evanghelii ca aparţinând „lumii narative”, „tărâmului mitologic”, „al discursului”, punându-l în contrast cu „lumea obiectivă”, cu existenţa sub soare, de aici, de acum, cu viaţa fizică. Noi ştim dar că Hristos e Cuvântul, adică, am putea spune, face parte din lumea „discursului”, a „poveştii”; de asemenea, ştim că El poate fi privit ca „mit”, ca figură arhetipală, din care poate fi extras sens şi semnificaţie pentru omenire. Dar este El doar atât? Scriptura răspunde astfel: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi…”(Ioan 1:14). Cu alte cuvinte, creştinismul susţine că lumea „narativă” şi cea obiectivă se întâlnesc în Isus din Nazaret. De aici răsare întrebarea: este Hristos al teologiei acelaşi cu Hristos al istoriei? Această întrebare dă tonul scrierii textului de faţă.

Pe parcursul secolului trecut, multe s-au scris despre Hristos şi despre Noul Testament. O perspectivă renumită din prima jumătate a secolului XX a susţinut acumularea treptată, în straturi multiple, a detaliilor despre Hristos – în special cele ce ţin de supranatural.3 Aceasta a dus la criticarea aspră a veridicităţii Noului Testament, propunându-se un model asemănător folclorului în ce priveşte „dezvoltarea” Evangheliilor şi a istorisirilor despre Hristos. Comunitatea creştină iniţială, în viziunea aceasta, a cosmetizat evenimentele reale despre Isus, adăugând la viaţa Sa elemente supranaturale, care nu reflectă realitatea celor întâmplate.4 Tradiţia primei comunităţi creştine ar fi văzută, din acest punct de vedere, ca fiind necontrolată şi informală.5 Mai mult, intenţia bisericii creştine ar fi fost nu păstrarea cu scumpătate a tradiţiei despre Hristos, ci cea de a transforma viaţa Sa în simplu mecanism ce împlinea funcţiile comunităţii. Nu vom insista momentan asupra criticii schiţate, dar trebuie reţinut că moştenirea pe care a lăsat-o în urmă cercetarea de acest tip încă planează în gândirea populară, deşi a fost respinsă în mare parte de majoritatea cercetătorilor.6 Richard Bauckham confirmă ce am subliniat: „Acest tip de transmitere [referitoare la tradiţia necontrolată şi informală] reprezintă ceea ce persoanele vestice moderne preconizează despre tradiţia orală atunci când presupun că este nevrednică de încredere.”7

În realitate, continuă scepticii, Hristos era doar doar un profet excentric sau un revoluţionar social, un rabin neînţeles sau chiar o legendă creată ca replică a religiilor misterelor. Oricum, fie una, fie alta, El nu era Hristos al Noului Testament ci era altcineva. În încercarea de a-L dezgropa pe Isus din Nazaret din straturile legendare care l-au acoperit, unii cercetători şi-au construit un Hristos propriu, care seamănă mai mult cu rodul imaginaţiei lor, decât cu Cel prezentat în Evanghelii. În fine, Hristos nu trebuie dezgropat nicidecum, după părerea mea. Hristos a înviat şi mormântul Lui e gol. Însă pentru a face o astfel de afirmaţie, trebuie ca sursele primare după care ne ghidăm să fie credibile din punct de vedere istoric. Dacă acesta e cazul, perspectiva lui C. S. Lewis, pe care o susţin, ar fi adevărată: „Povestea despre Hristos este pur şi simplu un mit adevărat: un mit care ni se prezintă la fel ca celelalte, dar cu diferenţa extraordinară că s-a întâmplat cu adevărat…”8.

Pe de altă parte, dacă Noul Testament nu poate fi considerat o sursă credibilă din punct de vedere istoric, creştinismul îşi pierde fundaţia. Aşa cum subliniază Richard Bauckham, „…este greu de văzut cum credinţa creştină şi teologia pot coexista cu o atitudine de neîncredere radicală faţă de Evanghelii.”9 De fapt, același lucru îl menționează şi apostolul Pavel când exclamă: „dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră.” (1 Corinteni 15:14)

Prin urmare, ne propunem în această lucrare un demers în care să analizăm şi să oferim argumente în favoarea veridicităţii istorice a întamplărilor din Noul Testament. Pentru început, vom analiza credibilitatea textului actual nou-testamentar prin punerea în discuţie a transmiterii acestuia şi a autorităţii pe care a avut-o pentru primele comunităţi creştine. O parte centrală a lucrării noastre se va referi la tradiţia din spatele documentelor scrise, dorind să arătăm că Evangheliile au la bază martori oculari şi că aparţin celei mai bune practici istoriografice din antichitate. Nu în ultimul rând, vom aduce câteva argumente interne propuse de cercetători, care vor susţine teza noastră, pentru ca, în cele din urmă, să privim subiectul din punctul de vedere al mărturiilor externe și prin lentila arheologiei. Astfel, în urma unei analize general-introductive a temei, vom căpăta o mai mare încredere în a susţine teza potrivit căreia Noul Testament este o colecţie de cărti antice demne de crezare din punct de vedere istoric.

II. TRANSMITEREA TEXTULUI

Potrivit specialiștilor, cărţile Noului Testament au fost scrise între anii 50-100 d. Hr. și aparțin, prin urmare, spațiului literar al lumii antice.10 Evangheliile și cartea Faptele Apostolilor conțin informaţii cu caracter istoric şi geografic, la fel ca celelalte scrieri din canon care, cu excepţia Apocalipsei, aparţin genului epistolar.11 Înainte de a discuta despre credibilitatea informaţiilor din Noul Testament, dorim să schiţăm în linii mari o analiză a integrităţii transmiterii textului ce îl compune.12 O întrebare relevantă în acest sens poate fi formulată astfel: este conţinutul textului Noului Testament din prezent acelaşi cu cel din manuscrisele originale? De pildă, unii dintre sceptici sugerează că, în realitate, nu putem cunoaşte ceea ar fi spus scrierile iniţiale ale Noului Testament, din cauza numeroaselor diferenţe dintre manuscrise şi copiile ulterioare. Iată ce remarcă bine-cunoscutul cercetător în critică textuală Barth Ehrman în cartea sa, Misquoting Jesus, lăsând impresia cititorilor săi că, în fapt, textul original al Noului Testament nu poate fi recuperat:

„Cu cât am studiat tradiţia manuscriselor NT, cu atât am realizat cât de radical a fost alterat textul cu trecerea timpului, în mâinile scribilor…”13.

„Nu doar că nu posedăm originalele, dar nu avem nici primele copii ale acestora. Nu deţinem nici măcar copii ale copiilor originalului sau copii ale copiilor ale copiilor originalului. Ceea ce avem sunt copii făcute târziu – mult mai tarziu. (…) Şi aceste copii sunt diferite unele de celelalte în mii de alte locuri… în atât de multe locuri, încât nici măcar nu ştim câte diferenţe sunt.”14

Argumentul lui Ehrman, cercetător popular, declarat acum ateu, apare în cartea sa în felul următor: (1) între copiile Noului Testament şi originale există o diferenţă de timp considerabilă15, „fapt care ne face să ne putem îndoi că ştim ce ar fi spus originalele”16; (2) există un număr de diferenţe exorbitant între manuscrise, „…mai ales în privinţa celor mai timpurii, sugerând că nu putem afirma că textul a fost copiat cu foarte mare atenţie”17; (3) scribii „…au alterat textul Noului Testament, chiar schimbându-i mesajul de bază în câteva locuri semnificative.”18 În consecinţă, o critică de tipul acesta poate portretiza documentele Noului Testament ca netransmiţând ceea ce autorii acestora au consemnat iniţial în manuscrisele originale, numite autografe.

A. PĂSTRAREA ŞI COPIEREA MANUSCRISELOR

Faptul că autografele s-au pierdut nu este de neașteptat, întrucât este natural ca după aproximativ două milenii să nu supravieţuiească scrieri consemnate iniţial pe papirus (cel mai probabil).19 Ca orice altă scriere antică, aceasta a ajuns până la noi printr-un proces laborios de păstrare şi copiere, iar lipsa de infaibilitate a scribilor pe parcursul acestuia a dus, inevitabil, la coruperea manuscriselor.

Este uşor să ne imaginăm cum anumite greşeli se pot strecura în textul copiat atunci când realizăm că rolul copiştilor era unul istovitor, care cerea o atenţie deosebită. Să nu mai menţionăm că în primele trei sute de ani ale creştinismulului, copierea s-ar fi realizat nu de puţine ori în vremuri când comunitatea creştină, fiind persecutată, a reprodus manuscrisele clandestin sau în condiţii neprielnice. Diferenţele textuale dintre manuscrise nu ar trebui să ne ducă însă în vreun fel la deznădejde, căci în cea mai mare parte, această problemă a fost rezolvată odată cu dezvoltarea criticii textuale, disciplină care analizează şi compară diferite variante textuale spre a reconstitui varianta cea mai apropiată de textul iniţial. Un factor care contribuie semnificativ la o reconstituire precisă a textului constă în multitudinea fără de precedent a manuscriselor pe care le deţinem. Spre exemplu, deţinem mai mult de 580020 de manuscrise parţiale sau totale din limba greacă ale Noului Testament, faţă de alte lucrări ca Iliada lui Homer, care are în prezent 643 de manuscrise, Războiul Peloponisiac de Tucidide, care are doar 8 manuscrise, sau lucrările lui Tacit, care se bazează pe doar două manuscrise.21 În afara manuscriselor greceşti, aşa cum reaminteşte Daniel Wallace în Dethroning Jesus, mai găsim multe alte traduceri ale Noului Testament în limbile coptă, siriacă, armeană, gotică, arabă și latină. De pildă, „manuscrisele latinești sunt în număr de aproximativ 10.000” 22, așa cum susține cercetătorul indicat mai sus. Multitudinea manuscriselor este uimitoare în raport cu celelalte scrieri antice, fapt care creşte acurateţea cu care criticii textuali vor putea să reconstruiască textul original. De asemenea, Bruce Metzger şi Bart Ehrman afirmă în cartea The New Testament Documents că:

„Pe langă dovezile textuale derivate din manuscrisele greceşti ale Noului Testament şi din versiunile timpurii, criticul textual are numeroase citate scripturale disponibile care sunt incluse în comentariile, predicile cât şi în celelate tratate scrise de Sfinții Părinţi. Într-adevăr, atât de multe sunt aceste citate, aşa încât dacă toate celelalte surse ale textului Noului Testament ar fi distruse, acesta ar putea fi reconstruit practic din ele [scrierile Părinților Bisericii, s.n.].”23

Pe lângă acestea, prin disciplina criticii textuale, se poate reconstitui textul original al Noului Testament cu o acurateţe de peste 99%.24 În al doilea rând, manuscrisele Noului Testament au circulat liber, prin diferite linii de transmisie25 și în diverse locuri ale lumii, printr-un proces necontrolat de puterea politică sau eclesială.26 O chestiune importantă este că, în perioada scrierii documentelor, autorii acestora sau ucenicii lor erau încă în viaţă pentru a putea supraveghea dacă mesajul transmis de ei iniţial coincidea cu mesajul scrierilor din comunităţile lor. Dacă în decursul primului secol s-ar fi strecurat erori semnificative în text sau pe cale orală, lucrul acesta ar fi devenit evident.27 După cum ştim, apostolii însişi erau preocupaţi în a lupta împotriva învăţăturilor false pe care le-a întâmpinat biserica primelor veacuri.28

În privinţa transmiterii textului nou-testamentar, unii au considerat că parcursul copierii manuscriselor a fost asemănător „telefonului fără fir.” Cu alte cuvinte, în procesul copierii primelor manuscrise, exista posibilitatea ca textul să fi fost modificat sau corupt încă din primele generaţii, fie inventiv, fie prin hazard. Folosind manuscrisele deja corupte, următoarele generaţii de scribi ar fi transmis mai departe conţinutul cărţilor aşa încât, asemenea jocului menţionat, textul care ajunge la scribi târzii va fi deja corupt într-o măsură semnificativă. O perspectivă de acest fel nu se poate aplica Noului Testament din varii motive. Un motiv foarte important este prezenţa unor multiple linii de transmitere a manuscriselor, aşa încât acestea au fost distribuite geografic în diferite zone ale Imperiului.29 Dacă textul unui manuscris dintr-o linie de transmisie anume ar fi fost corupt, ar fi rămas totuşi imposibil ca aceleaşi modificări intenţionate sau neintenţionate să fie impuse şi celorlalte manuscrise. Cercetătorul modern, prin urmare, are la îndemână manuscrise din diferite zone ale lumii şi de diferite generaţii, care aparţin unor familii specifice. În plus, manuscrisele greceşti pot fi puse în lumina citatelor din părinţii apostolici.30 E nespus de folositor să înţelegem că manuscrisele Noului Testament nu trebuie judecate prin prisma culturii moderne, care are la bază tiparul, ştiinţa de carte şi alfabetizarea. Creştinismul avea la bază o cultură non-literată şi orală, despre care vom discuta mai târziu, dar care este esenţială pentru a putea înţelege de ce manuscrisele cele mai timpurii, la care nu avem acces, au presupus o transmitere stabilă a mesajului consemnat în ele.31 Dacă înţelegem scrierea textului în afara dezvoltării tradiţiei creştine, strâns legată de un mediu cognitiv în principal aural32 în care scriitorii Noului Testament erau imersaţi, riscăm să nu înţelegem ce a avut loc între momentul formării bisericii, la Rusalii, şi punerea în scris a primelor documente creştine. Cum afirmă și J. Ed Komoszewski în Reinventing Jesus:

„Perioada dintre Hristos şi scrierea Evangheliilor a fost orice altceva, dar nu una adormită. Evanghelia s-a răspândit, iar relatările despre viaţa şi învăţăturile lui Hristos au fost repetate de sute sau chiar mii de ori de către martori oculari temeinici… [De asemenea,] cultura evreiască a primului secol era una bazată pe memorizare. Acest fapt, laolaltă cu declaraţiile martorilor oculari dar şi cu confirmarea amintirilor în comunitate, mai degrabă decât prin indivizi particulari, susţine cu tărie cătradiţia orală din spatele Evangheliilor scrise a fost o sursă de informaţie stabilă şi de nădejde.”33

În acest context al tradiţiei orale trebuie privită redactarea Noului Testament. Subliniem acum ceea ce vom relua mai jos, şi anume că diseminarea Evangheliei în mod oral a precedat documentelor creştine şi a rămas preeminentă în biserică chiar după redactarea lor.34 Scrierea Evangheliilor ar trebui, prin urmare, să fie bazată pe un model care recunoaşte textele orale ca fundament al textelor scrise, şi care, după aşternerea lor în scris, au rămas la fel de preeminente.35 Divorţarea documentelor scrise de tradiţia prestată oral a primelor comunităţi creştine e lipsită, aşadar, de responsabilitate istorică.

B. DIFERENŢE TEXTUALE

E necesar să remarcăm că, în pofida diferenţelor între manuscrise, a faptului că numărul inițial al acestora depăşeşte cu mult numărul manuscriselor de care dispunem și a faptului că niciun manuscris nu este identic cu vreun altul, situaţia Noului Testament nu este deloc îngrijorătoare.36 Dimpotrivă, diferenţele dintre manuscrise pot fi catalogate în diferite categorii: diferenţe gramaticale; diferenţe minore, care implică sinonime şi care nu afectează traducerea; diferenţe importante, dar nu viabile şi, în sfârşit, diferenţe importante şi viabile.37 Diferenţele sunt atât de numeroase întocmai fiindcă deţinem o multitudine de manuscrise. Mai puţin de 1% dintre acestea38, însă, fac parte din categoria diferenţelor importante şi viabile.39 În plus, un element deosebit de relevant este că niciuna dintre aceste discrepanţe nu afectează doctrinele cardinale ale Noului Testament: nicio învătăţură importantă nu depinde de acestea.40

C. VECHIMEA MANUSCRISELOR NOULUI TESTAMENT

Din cele peste 5000 de manuscrise ale Noului Testament, cele mai importante aparţin perioadei din jurul anului 350 d. Hr, dintre care se disting Codex Vaticanus, care se găseşte la biblioteca Vaticanului în Roma, sau Codex Sinaiticus, găsit la British Museum în Londra. De asemenea, au fost descoperite porţiuni de manuscrise chiar şi cu 100 sau 200 de ani mai timpurii, cum ar fi grupul de manuscrise Chester Beatty Biblical Papyri, făcut public în anul 1931, şi care constă în porţiuni din 11 codice de papirus, trei dintre care conţin majoritatea scrierilor Noului Testament.”41 Unul dintre ele conţine epistolele pauline, împreună cu Epistola către Evrei, şi a fost datat ca aparţinând începutului secolului al III-lea. Un altul, alcătuit din Faptele Apostolilor şi Evanghelii, a fost datat în prima jumătate a secolului al III-a, iar ultimul, care conţine Apocalipsa, „…aparţine jumătatii aceluiaşi secol”42. Cel mai vechi manuscris parţial care a fost datat în jurul anului 130 d.Hr, numit P52, conţine câteva versete din capitolul 18 al cărţii Ioan şi arată că aceasta era în circulație după 40 de ani de la scrierea sa în zona Egiptului, unde a şi fost descoperit.43

D. NOUL TESTAMENT ŞI PĂRINŢII APOSTOLICI

Scrierile părinţilor apostolici demonstrează, iarăşi, prin diverse aluzii şi citate, că multe cărţi ale Noului Testament erau considerate autoritative în vremea lor şi că circulau în tot Imperiul Roman între anii 96-160 d. Hr. De pildă, Clement Romanul (n. 35 – d. 99 d. Hr.), episcop în Roma, în scrisoarea sa către Corinteni din anul 96, citează din diferite porţiuni ale epistolelor pauline şi ale evangheliilor. Ignaţiu (n. cca. 35 sau 50 – d. între 98 – 117 d.Hr.), episcop al Antiohiei, în anul 108 d.Hr, redactează la rândul său câteva scrisori, în timpul drumului său spre martiriu, care includ citate din evanghelii şi din epistolele pauline. Asemenea este şi Policarp (n. 69 – d. cca. 155 d.Hr), care a scris în jurul anului 110 d.Hr, în cazul căruia găsim acelaşi fenomen.44

Apare întrebarea dacă deţinem manuscrise destul de apropiate de surse, aşa încât să poată fi considerate de încredere în raport cu evenimentele şi detaliile consemnate. Faptul că unii sceptici discută despre o diferenţă prea mare de timp între manuscrisele de care dispunem şi cele originale nu arată decât că aceştia folosesc un standard prea înalt pentru textul Noului Testament, faţă de alte documente istorice.45 Spre exemplu, nimeni nu ar pune la îndoială autenticitatea scrierilor lui Herodot sau ale lui Tucidide, cele mai vechi manuscrise cu scrierile lor fiind datate cu mai mult de 1300 de ani de la scrierea originalelor.46 Din punct de vedere al veridicităţii istorice al întamplărilor Noului Testament, faptul că avem documente care exprimă fidel textul original şi că multe din lucrările nou-testamentare au fost considerate autoritative de către Biserică încă de la sfârşitul secolului I adaugă încă un pilon la teza noastră.

E. DATA SCRIERII DOCUMENTELOR NOULUI TESTAMENT

Criticii istoricităţii Noului Testament au reliefat că scrierea fiecărui document ce îl compune a fost prea târzie şi, prin urmare, relatările din acestea nu pot fi luate în serios la nivel istoric.47 Noi însă susţinem că scrierile despre care discutăm sunt, în fapt, destul de timpurii, ba chiar fără precedent în acest sens faţă de celelalte lucrări antice. În cazul epistolelor pauline (în număr de 13), amintim că Pavel le-a redactat câdva între anii 50-60 d. Hr. Aceasta ne interesează întrucât, dacă acceptam că moartea lui Isus Hristos a avut loc în anul 30-33 d. Hr., scrierile pauline ar fi considerate cele mai timpurii mărturii ale mesajului evangheliei. În ele sunt atestate evenimentele majore din viaţa lui Hristos, cum ar fi existenţa, crucificarea şi învierea Sa.

Putem zice, în cazul de faţă, că putem stabili cu multă certitudine perioada misionară a apostolului Pavel. Din datarea cercetătorilor, se poate deduce că expulzarea evreilor din Roma a avut loc în anul 49 d. Hr. şi, în consecinţă, conform pasajului din Faptele Apostolilor 18:2, Pavel a ajuns în Corint „…în cursul anului 50 d. Hr.”. Plecarea lui Pavel spre Roma e datată în anul 60 d. Hr., aşa încât „…cadrul temporal pentru epistolele pauline este de la circa 50 până către sfârșitul anilor 60.”48 F.F. Bruce scoate în evidenţă anii scrierilor epistolelor lui Pavel astfel: Epistola către Galateni, aprox. în anul 48, 1 şi 2 Tesaloniceni în anul 50, Filipeni în 54, 1 şi 2 Corinteni în 54-56, Romani în 57, Coloseni, Filimon şi Efeseni în circa 60, iar epistolele pastorale în anii 63-64.

În privinţa Evangheliilor, putem susţine că acestea (poate cu excepţia Evangheliei după Ioan) au fost scrise până în 70 d. Hr, an care ne reaminteşte de căderea Ierusalimului. Bazându-ne pe viaţa lui Pavel şi pe relatările lui Luca, putem conchide că Faptele Apostolilor a fost scrisă nu mai târziu de anul 60-62 d. Hr.49 Există dovezi din ce în ce mai multe pentru datarea menţionată, cum ar fi aceea că Faptele Apostolilor nu menţionează distrugerea Ierusalimului, dărâmarea Templului sau martiriul lui Pavel. Ţinând cont de faptul că aceste omiteri nu sunt consonante cu stilul autorilor Noului Testament de a reliefa împlinirea concretă a profeţiilor, putem afirma că această carte trebuie să fi fost scrisă înainte de 64 d. Hr.50 Aceste argumente, dacă sunt viabile, arată că Evanghelia lui Luca a fost scrisă în jurul anului 60 d. Hr, înainte de scrierea cărţii Faptele Apostolilor, care o succedă ca un al doilea volum.51 Acesta ar implica, aşadar, ţinând cont că majoritatea cercetătorilor sunt de acord că Marcu a fost prima evanghelie scrisă52, că e succedată de Matei, iar mai apoi de Luca53 şi că, în felul acesta, evangheliile sinoptice au fost redactate până la cel mult 30 de ani de la moartea Mântuitorului. Dacă F.F. Bruce susţine că Matei ar fi fost scrisă imediat dupa cucerirea Ierusalimului, el afirmă totuşi că redactarea ei ar fi fost realizată la o distanţă satisfăcător de mică de evenimentele pe care le relatează.54

Chiar dacă am postula o datare târzie a cărţilor Noului Testament, aceasta ar fi foarte bine explicată de mediul cognitiv din care scriitorii Evangheliilor făceau parte. Lumea antică era imersată în oralitate. Doar o nişă minoritară din societatea antică era alfabetizată.55 În acest context, informaţiile circulau oral şi erau primite şi memorizate aural (auditiv). Este foarte complicat să înţelegem această problematică, atâta vreme cât folosim o lentilă post-Gutenberg sau, una chiar mai recentă, a erei digitale, în care majoritatea informaţiilor e stocată în tomuri şi librării virtuale.56Atât în societatea elenistică, cât şi în cea romană, învăţarea şi educaţia se bazau pe oralitate şi pe auzirea informaţiilor. Chiar după implementarea scrisului în societăţile antice, oralitatea a rămas predominantă. Diferenţa în antichitate nu ar fi între accentuarea în principal a oralităţii în detrimentul textului scris, ci între dominanţa păstrării/transmiterii informaţiei prin auzire şi cea bazată pe text. Oamenii din mediul antic nu erau iliteraţi ci, mai corect spus, non-literaţi.57 Prin urmare, erau în mare parte dependenţi de memorie, care era mult mai mult pusă în valoare şi folosită decât astăzi.58 Societatea iudaică era bazată pe oralitate într-o manieră asemănătoare. Rabinii din primul secol sunt celebri întrucât se pare nu au lăsat nimic scris posterităţii. Doar după două secole au început să se dezvolte scrieri legate de spusele rabinice.59 Tora era văzută în primul secol ca bipartită: exista o Tora scrisă, reprezentată de Legea lui Moise, şi una orală, care îşi reclama originile imediat de după perioada post-exilică şi care s-a dezvoltat ca o necesitate a expandării jurisprudenţei iudaice. John Walton afirmă că în perioada antică „documentele erau scrise pentru biblioteci… Centrul atenţiei era pe inscripţionarea elementelor culturale valoroase în interiorul oamenilor.”60 Mai apoi, Hristos Însuşi era considerat un rabin de către Evanghelii. Fiind vorba de un context cultural bine stabilit, este cu totul de aşteptat ca Isus să nu fi lăsat nimic scris ucenicilor Săi.61 Walton continuă:

„Oralitatea, deci, era modus operandi pentru ascultătorii lui Isus, iar Isus a acomodat stilul învăţăturii Sale conform respectivului context cultural. Ca să le vorbească «pe limba lor», El Se adresa altora folosind în principal povestiri, întrebuinţând imagini, acţiuni dramatice, metafore ş.a.m.d, aşa încât să transmită adevărul. Isus era un învăţător itinerant, care se adresa unei societăţi non-literate. Chiar dacă oamenii erau familiari la o a doua mână cu textele scrise, lumea lor era dominată de preeminenţa auditivului. Cunoaşterea lor era mai puţin determinată de ceea ce textele afirmau şi mai mult de cei care le citeau şi le interpretau. Audienţa lui Isus nu avea niciun motiv în a se aştepta ca spusele Sale să fie reproduse în scris.”62

În plus,

„El a dat mai departe «mantaua» [cu aluzie la Ilie şi Elisei] discipolilor săi, ceea ce, în schimb, le-a conferit autoritate cuvântului lor oral. Martorii oculari au înmânat mai departe texte orale referitoare la ce a făcut şi afirmat Isus, care au devenit la rândul lor fundamentul Evangheliei după Luca… Ioan erau un martor oral al vieţii lui Isus cu mult timp înainte să aştearnă ceva în scris, dar când a făcut-o, autoritatea textelor lui orale s-au transpus textului scris. Aceasta este structura autorităţii unei culturi orale.”63

Cu alte cuvinte, este cu totul de aşteptat, folosind modelul unei tradiţii orale bine definite de la începutul creştinismului, ca textele scrise să nu fi apărut ca necesare pentru primii apostoli. Intenţia lor, aşa cum am subliniat, era să disemineze mesajul Evangheliei, în mod oral, asemenea Învăţătorului lor, cât mai departe şi cât mai repede cu putinţă. Motivele principale pentru care Evangheliile au fost scrise la datele menţionate sunt: în primul rând, apostolii au ajuns, în mod natural sau prin persecuţie, la sfârşitul vieţilor lor, iar perioada de dinaintea lui 70 era numai potrivită pentru a fixa mărturia lor în scris. În al doilea rând, prima generaţie de creştini au înţeles, cu cât s-au apropiat de bătrâneţe, că revenirea iminentă a Domnului nu ar fi avut loc neapărat în timpul vieţii lor. Însă, pe lângă acestea, fiecare scriitor al Evangheliilor a avut motivele sale proprii pentru care au pus în scris evenimentele despre Hristos.64

III. MĂRTURII INTERNE

Atunci când ne referim la istorisirile Noului Testament ca fiind veridice, noi avem, de fapt, aşteptarea ca scriitorii lui să fi fost oneşti față de faptele consemnate. În acest punct al discuţiei, devine necesară înţelegerea provenienţei etnice a scriitorilor Noului Testament şi impactul pe care o are aceasta asupra mentalităţii scriitorilor. Aceştia erau în mare parte evrei, ceea ce implica o asumare a unui Legământ al adevărului consemnat în Scripturi, laolaltă cu toate preceptele şi poruncile Legii. Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu se revelează pe Sine ca Unul care nu minte: „Dumnezeu nu este un om ca să mintă…” (Numeri 23:19). Doar înţelegând sfinţenia lui Dumnezeu din Vechiul Testament, putem să înţelegem care era mentalitatea evreilor despre „buzele mincinoase [care] sunt urâte Domnului” (Proverbe 22:12). Aceeaşi învăţătură răzbate şi în Noul Testament. Spre exemplu: „Nu vă minţiţi unii pe alţii…”(Coloseni 3:9-10), „De aceea, lasaţi-vă de minciună…”(Efeseni 4:25). Evident, aceste versete, alături de multe altele, demonstrează că regăsim în Noul Testament un accent deosebit pus pe rostirea adevărului şi pe trăirea în conformitate cu el. De asemenea, scriitorii Evangheliilor precizează în mod direct intenția lor de a transmite adevărul celor întamplate, aşa cum găsim în pasajele biblice Luca 1:1-4,1 Ioan 1:1-6; 2 Petru 1:16, Apocalipsa 22:19 etc. Aceste informaţii se îmbină perfect cu faptul că apostolii au dat de nenumărate ori dovadă că erau gata să moară pentru adevăr, aşa cum e subliniat în Noul Testament sau de tradiţia Bisericii. Există oameni care îşi dau viaţa pentru ceea ce cred că e adevărat, dar care, totuşi, se înşală în privinţa celor susţinute. Dar nu despre acest tip de oameni discutăm când ne referim la apostoli. Ei au trăit lângă Hristos timp de trei ani şi jumătate, şi, prin urmare, ar intra în categoria celor care şi-ar da viaţa pentru ceva despre care ar şti sigur că e fals, în cazul în care ar fi plăsmuit fapte despre Hristos. În lumina raţiunii cred că e destul de rezonabil să susţinem că, dacă ucenicii ar fi inventat evenimente despre Hristos, cum ar fi Învierea Sa, ar fi fost absurd ca să fi fost gata mai apoi să sufere sau să îşi dea viaţa pentru cele susţinute.

Chiar dacă nu putem cunoaşte cu certitudine modul în care au murit toţi apostolii sau apropiaţii acestora, Scriptura (cât şi tradiţiile cele mai timpurii, cum ar fi cele care evidenţiază moartea martirică a lui Pavel sau Petru în Roma) ne confirmă totuşi că au dat dovadă în nenumărate rânduri că erau pregătiţi să sufere şi să moară pentru adevărul propăvăduit.65 Aceasta ar spulbera mitul conform căruia apostolii nu credeau cu tărie în cele propăvăduite, în Evanghelia care avea ca premiză şi stindard istoricitatea învierii lui Hristos.66

A. CRITERIUL ISTORIC AL RUŞINII

Pentru a determina câte dintre cele menţionate în Evanghelii reflectă realitatea, cercetătorii folosesc anumite criterii ale autenticităţii. Acestea includ: criteriul disimilitudinii, criteriul atestării multiple, criterul ruşinii, criterii lingvistice sau chestiuni precum congruenţa culturală şi scopurile autorului. Adeseori, criteriile au fost folosite în mod negativ, pe când ele pot fi de fapt folosite doar pozitiv. De pildă, folosind criteriul disimilitudinii, o afirmaţie atribuită lui Hristos are o probabilitate mult mai ridicată de a fi autentică dacă nu e comună contextului religios de atunci (religiei iudaice) sau teologiei comunităţii creştine. Însă nu am putea aplica acest principiu ca să determinăm cu o mai pare probabilitate ce nu a spus Hristos. Mai exact, nu putem să folosim principiul invers şi să susţinem că doar ce este unic lui Hristos e adevărat. În cazul acestui criteriu, folosirea sa ilegitimă l-ar divorţa pe Isus totalmente de contextul cultural, de orice fel de influenţă dinspre religia iudaică şi de orice fel de moştenire lăsată în sânul comunităţii formate în jurul Său. Folosirea principiilor în mod distorsionat e tentantă, iar ca dovadă avem grupul de cercetători liberali Jesus Seminar, care au aplicat criteriile în sens negativ nu de puţine ori, în încercarea de a reconstrui spusele lui Hristos din Evanghelii.67 Ei susţin că doar „18 la sută din cuvintele lui Isus sunt autentice – provenind de la Hristos fie verbal, fie conceptual.”68

Ca un exemplu potrivit al criteriilor autenticităţii, amintim câteva detalii despre criteriul ruşinii (sau criteriul deosebirii). Printre argumentele interne care cresc probabilitatea credibilităţii Noului Testament sunt consemnările despre fapte care ar fi fost împotriva reputaţiei şi a bunului nume ale scriitorilor lui, ale apostolilor sau ale primei comunităţi creştine. În lumina acestuia putem stabili că, în cazul în care Noul Testament consemnează evenimente jenante sau ruşinoase despre primii creştini, respectivele fapte sunt probabil veridice. E greu de acceptat că autorii Noului Testament ar fi inventat fapte care sa îi fi pus pe aceştia într-o lumină negativă. De pildă, în Evanghelii, ucenicii sunt portretizaţi ca neînţelegând mesajul învăţătorului lor (Ioan 12:16; Luca 18:34), neavând adeseori credinţă (Marcu 4:40; Matei 17:20) sau părăsindu-L pe în momentele Sale cele mai grele (Marcu 14:50; Ioan 16:32). În Evanghelii, ucenicii sunt cei care se ceartă în Brivinţa întâietăţii (Luca 22:24), Petru Se leapădă de Hristos (Matei 26:75), iar femeile, considerate în vremea respectivă fără de credibilitate în curtea de judecată, sunt portretizate ca fiind primele care Îl întâlnesc pe Hristos cel înviat şi care, totodată, proclamă celorlalţi ucenici realitatea învierii şi a mormântului gol (Ioan 20:16).69 Iacov, fratele Domnului, care ulterior a devenit stâlpul bisericii din Ierusalim, este portretizat ca sceptic cu privire la mesianitatea lui Isus (Ioan 7:5), ceea ce nu ar fi avut sens în comunitatea primară, decât dacă autorii Evangheliilor au vrut sa transmită adevărul celor întamplate. Exemplele abundă şi în restul Noului Testament: neînţelegerea dintre Pavel şi Barnaba (Fapte 15:39), Pavel îl mustră pe Petru (Galateni 2:11) etc. În mod concret, principiul se aplică pentru fiecare caz în parte, dar nu putem să nu recunoaştem că găsim numeroase cazuri în Noul Testament care să ne sugereze şi o anumită tendinţă a scriitorilor înspre imparţialitate, susţinută de onestitatea cu care aceştia descriu evenimente jenante din vieţile lor. Nu susţin că acest criteriu cântăreşte mult de unul singur pe balanţa dovezilor, dar cu siguranţă e relevant pentru formarea unui caz cumulativ în favoarea veridicităţii Noului Testament.

B. MARTORII OCULARI

O mare problemă a scepticismului direcţionat împotriva Noului Testament este legată de presupoziţiile îmbrățișate în examinarea textului. Una dintre ele ar fi cea naturalistă, care dă la o parte a priori posibilitatea existenţei miracolelor. O altă presupoziţie la fel de îngrijorătoare este legată de aplicarea unui standard prea înalt Noului Testament, în raport cu celelalte scrieri istorice antice, care se manifestă prin ignorarea (sau neluarea în serios a) faptului că acesta este o colecţie de surse primare şi că trebuie examinat ca atare. În cazul de care menţionez, care, de altfel, e foarte popular, Noul Testament este privit cu scepticism axiomatic până la proba contrară. Dar este o astfel de abordare echilibrată? Iată un răspuns a lui Richard Bauckham:

„În special în cercetarea legată de Evanghelii, apare atitudinea care presupune abordarea surselor cu un scepticism fundamental, în loc de încredere, şi, în consecinţă, se pretinde că tot ceea ce sursele afirmă poate fi acceptat doar dacă istoricii pot să verifice în mod independent informaţia istorică… Cercetătorii novici, învăţând metoda istorică de la cercetătorii Evangheliilor, de multe ori tratează ca pe ceva de la sine înţeles că metoda lor istorică va fi mai riguroasă cu cât sunt mai sceptici faţă de surse. Trebuie repetat iar şi iar că rigurozitatea istorică nu constă într-un scepticism fundamental faţă de mărturia istorică, ci într-o încredere fundamentală, îmbinată cu testarea prin examinare critică. Mărturia istorică (testimony) poate fi greşită sau poate induce în eroare, dar acest fapt nu trebuie presupus ca axiomatic, ci stabilit de la caz la caz. Mărturia ar trebui tratată ca temeinică până la proba contrară.”70

Bauckham, în Jesus and the Eyewitnesses, argumentează convingător în favoarea tezei sale, prin înţelegerea Evangheliilor ca mărturie istorică (testimony), ce are la bază martori oculari. Categoria aceasta istoriografică, subliniază el, „oferă acces unic la o realitate istorică ce nu poate fi explorată fără un element de bizuire pe credibilitatea martorului şi pe ceea ce are el de raportat. Mărturia e ireductibilă.”71 Dacă ne debarasăm de ea, ajungem să folosim, în schimb, o „epistemologie individualistă extremă.” Realitatea este, însă, că suntem legaţi inextricabil de mărturie. Ea este „la fel de fundamentală pentru cunoaşterea trecutului de către istorici, cât este şi pentru cunoaşterea umană în general.”72„Un fapt uitat este că toată istoria, la fel ca toată cunoaşterea umană, este bazată pe mărturia altora.”73

Una dintre particulariăţile istoricilor antici constă în recunoaşterea însemnătăţii acelor consemnări cu caracter istoric ce erau bazate îndeosebi pe participarea directă (numită şi autopsie directă) a celui ce o expune. Foarte valoroasă pentru aceştia era, în al doilea rând, construirea unui fir narativ, istoric, întemeiat pe martori oculari ce puteau fi intervievaţi în mod personal de către cel ce întocmea lucrarea istorică (care se mai numeşte și autopsie indirectă.) Bauckham concură cu Samuel Byrskog în privinţa aceasta. Pentru istoricii greci şi romani, conform lui Byrskog, „martorul ideal nu era observatorul imparţial, ci acela care, ca participant, era cel mai aproape de evenimente şi a cărui experienţă directă îl capacita să înţeleagă şi să interpreteze semnificaţia a ceea ce a văzut.”74 Istoricii antici, deci, preferau mărturia orală care stătea ca bază a relatărilor lor deasupra celei scrise, și pe martorii implicaţi în mod direct ca preferabili celor familiari indirect cu ele.

Bauckham îşi construieşte teza recunoscând că evangheliile se pretează cel mai îndeaproape categoriei bioi (de biografii antice asemănătoare celor greco-romane.) Mai apoi, în Jesus and the Eyewitnesses e argumentat pe larg faptul că acestea sunt întemeiate pe reportajul martorilor oculari, ceea ce ne ajută să înţelegem şi de ce sunt întocmite în acord cu cele mai preţuite principii istoriografice ale vremii. O piesă din argumentaţia sa cuprinde examinerea câtorva texte ale lui Papias (cca. 60 – cca.130 d. Hr.) care au supravieţuit sub formă de citate la Eusebiu din Cezareea. Din acestea se pot deduce destul de clar aceleaşi intenţii îndreptate spre redactarea unei istorii de calitate, conform principiilor istoriografice ale vremii. Fiind părinte apostolic timpuriu, el înfăţişează ce fel de tradiţie s-a dezvoltat în biserica primului secol (inclusiv în geneza ei), şi anume una controlată şi formală. Ne vom întoarce însă la această problemă mai jos.

Nu este o surpriză pentru cercetătorii biblici că Evangheliile au izvorât din consolidarea unei tradiţii orale a primilor creştini. Această idee reprezintă una dintre contribuţiile criticilor formei şi a rămas până astăzi o moştenire valoroasă şi necontestată a acestora (spre deosebire de multe alte teze ale lor care sunt respinse astăzi). Conform lui Kenneth Bailey, putem clasifica trei modele propuse de cercetători în privinţa înţelegerii tradiţei orale din spatele Noului Testament. În primul rând, criticii formei din prima jumătate a secolului al XX-lea au propus existenţa unei tradiţii informale şi necontrolate. Ei catalogau Evangheliile drept folclor, fără ca acestea să necesite în relatările lor un obiectiv asumat de a prezenta fapte veridice din punct de vedere istoric. Detaliile despre Hristos, în această viziune, s-au dezvoltat în procesul parenetic şi evanghelistic al comunităţii. Din acest punct a mai fost un pas mic până la a afirma că detaliile din Evanghelii au fost create special pentru a satisface mecanisme ca cele două amintite. Creativitatea bisericii ar fi dus la cosmetizarea vieţii şi faptelor lui Isus, distorsionând ceea ce a avut loc cu adevărat. Formarea şi adoptarea diverselor tradiţii de către primele comunităţi creştine nu aveau ca precondiţie o descriere integră a realităţii celor întâmplate. Procesul gradual al transformării lui Hristos într-o figură divină, care săvârşea miracole şi vindecări, este văzut ca acumulare de detalii provenite din sânul comunităţii şi fără ca vreun control oficial să fi fost exercitat asupra conţinutului acestora.

Analogiile de bază folosite de criticii formei, şi care sunt fatale multora dintre tezele susţinute de ei, constau în asemănarea evangheliilor cu genul folclorului, cu anecdotele sau cu povestirile populare, cât şi existenţa „straturilor” editoriale, când discutăm de sedimentarea şi evoluţia tradiţiei creştine, aşa încât la un moment dat putem depista un Hristos elenistic deasupra stratului unui Hristos palestinian. Aceste analogii sunt însă falimentare, iar modelul istoric întemeiat pe ele – un eşec în multe privinţe. Majoritatea cercetătorilor au abandonat în măsură semnificativă argumentele criticilor formei. Bauckham discută despre moştenirea lăsată de ei, amintind că: „ceea ce critica formei a lăsat ca o moştenire îndelungată şi trainică e impresia, în cea mai mare parte neexaminată, pe care mulţi cercetători – şi poate chiar mai mulţi studenţi – o susţin: aceea a unei lungi perioade de dezvoltare a tradiţiei înainte de a reuşi să ajungă, în cele din urmă, la o formă scrisă a Evangheliilor. Păstrarea unei asemenea impresii nu e în vreun fel tenabilă, decât doar dacă se încearcă o justificare a ei proaspătă, iar asta fiindcă argumentele criticilor formei nu mai pot sta în picioare.”75

Al doilea model este propus de Birger Gerdharsson în 1961 și implică existenţa unei tradiţii formale şi controlate în sânul primei comunităţi creştine, având multe caracteristici asemănătoare modelului rabinic al transmiterii tradiţiei din primele secole. Gerdharsson a susţinut poziţia conform căreia ucenicii lui Hristos au memorat verbatim (cuvânt cu cuvânt) spusele Lui, creând astfel o tradiţie formală, cu reprezentanţi cunoscuţi, care exercitau supraveghere şi control asupra acesteia. Modelul a fost însă criticat de anacronism (în ce priveşte asemănarea cu modelul rabinic.) O altă cauză a discreditării acestuia e reprezentată de de diferenţele dintre relatările Evangheliilor, care descalifică o memorizare verbatim. Transmiterea şi păstrarea tradiţiei, folosind modelul de faţă, nu trebuie văzută totuși ca soluţie aflată în extrema opusă faţă de perspectiva criticilor formei (în care, conform lui Bultmann, comunitatea primară şi-a manifestat o creativitate liberă – colectivă şi anonimă – în punerea împreună a tradiţii despre Isus, realizată în conformitate cu nevoile acesteia, care era lipsită totodată de orice responsabilitate istorică.)

O a treia cale, de mijloc, e propusă de Bailey (care a fost acceptată ca model viabil de către N.T. Wright sau James Dunn) şi a devenit poziţia dominantă în consideraţiile cercetătorilor despre modul în care arăta tradiţia bisericii primare. Bailey a clădit un caz solid pentru teza sa, locuind pentru 30 de ani în Orientul Mijlociu şi cumulând în lucrarea sa de cercetare exemple deosebit de fascinante şi importante, deşi anecdotale, care analizează modul în care satul oriental se raportează la tradiţia orală. În exemplele aduse de acesta, transmiterea unor tradiţii ca cele din cazul „răspândirii zvonurilor” se potriveşte tiparului tradiţiei informale şi necontrolate, şi care duce adesea la exagerări şi înfloriri ale informaţiilor transmise iniţial, odată cu perpetuarea lipsită de control a tradiţiilor. Oamenii sunt ispitiţi să privească tradiţia Noului Testament pe modelul bârfelor, iar asta se datorează necunoaşterii altor modele de tradiţie şi a ignorării culturii orale specifice antichităţii.

Bailey găseşte că, în contemoraneitate, în satele din Orient dăinuie şi prosperă structura unei tradiţii informale şi controlate. Spre exemplu, o comunitate rurală din Orientul Mijlociu, în prezent, poate reţine chiar până la 6000 de pilde sau maxime.76 Din exemple specifice date de acesta, în asemenea comunităţi poeziile şi poemele trebuie să fie memorizate verbatim şi transmise fără vreo greşeală în timpul întâlnirilor tradiţionale de seară, în care sătenii se întrunesc pentru împărtăşirea şi repetarea tradiţiilor. „Aceste întâlniri au un nume: haflat samar. Samar în limba arabă e un cognat al evreiescului Shamar, care înseamnă a păstra/a păzi. Comunitatea păzeşte depozitul său de tradiţie.”77

În cadrul acestor adunări, comunitatea este cea care are rolul de a controla integritatea tradiţiilor transmise, iar aceia care au privilegiul de a recita trebuie să fi trăit zeci de ani în localitatea respectivă (şi să fi participat în acest timp la întâlnirile menţionate) pentru a i se permite să ia cuvântul.

Prin repetiţie şi atenţie, în final, fiecare va ajunge să memoreze respectivele tradiţii, iar în cazul greşelilor din timpul unei prestaţii orale, comunitatea este cea care îi trage atenţia recitatorului şi îl corectează. Tradiţia în proză, reprezentată de povestiri, poate fi recitată într-o formă reordonată, dar care e necesar să păstreze fără abatere rezumatul şi punctele ei principale. Există, aşadar, un anumit grad de flexibilitate în recitarea ei, cum ar fi reordonarea evenimentelor din povestire, accentuarea unor elemente prin filtrul personalităţii proprii, care include o gestică, mimică sau modulare a vocii narative specifică fiecărui recitator. Bailey spune, cu referire la tradiţiile povestite: „Povestitorul avea un anumit grad de libertate în a spune povestea în modul lui propriu, atât timp cât punctul central al povestirii nu era schimbat. Acesta ar fi putut schimba, să zicem, 15 la sută din relatare – oricare 15 la sută.”78 John Walton continuă, făcând referire la exemplul lui Bailey: „Nimănui nu îi era permis să schimbe un element cheie. Ar fi fost întru totul de neiertat ca un recitator să altereze o porţiune fixată a descrierii.”79 Bauckham afirmă în acelaşi sens că: „Aspecte specifice ale tradiţiei sunt considerate inviolabile, în timp ce altele pot să varieze într-o anumită măsură. Asta înseamnă că povestea nu poate să fie schimbată întru alta. Caracteristicile ei de bază rămân invariante.”80„Acelaşi fenomen îl regăsim în privinţa Evangheliilor, întrucât maximele lui Hristos nu variază în aceeaşi măsură ca relatările despre El sau ca pildele Sale. E rezonabil să postulăm că gradul de variaţie pe care îl putem observa în consemnările pe care le deţinem este la fel – nu mai mult sau mai puţin – ca gradul în care tradiţiile au variat în prestarea lor orală.”81

Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne îngrijorăm de diferenţele dintre Evanghelii, întrucât autorii iniţiali trăiau într-o cultură care nu privea ca sacrosanctă memorizarea verbatim a întregii tradiţii. Însă aceasta nu înseamnă cu niciun chip că avem acces doar la amintiri trunchiate despre Hristos.82 „Factorii care determină stabilitatea şi aceia care sunt responsabili de variabilitate nu ar trebui consideraţi ca aflându-se în tensiune. Aceştia se ţin în echilibru unul pe celălalt pentru a produce combinaţia de stabilitate şi flexibilitate care erau considerate potrivite fiecărui tip al tradiţiei lui Isus.”83

Pe lângă acestea, Bauckham nu consideră tradiţia din spatele Evangheliilor ca eminamente formală şi controlată, ce ar exclude implicit modelul lui Bailey. Tradiţia informală şi controlată e mai degrabă capsulată în cea formală şi controlată. Aceasta din urmă ar îngloba povestirile despre Hristos ce au existat şi în memoria colectivă a comunităţilor. Iniţial, deci, tradiţiile au fost transmise de către martori (probabil aceia care sunt numiţi în evanghelii: Bartimeu, Lazăr, Ioana, nevasta lui Cuza etc.) a căror mărturie a fost cuprinsă în tradiţia oficială prin integrarea lor ca parte a mărturiei autorilor evangheliilor (o parte din ei care, aşa cum vom sublinia, au fost martori în mod direct ai vieţii lui Isus.) Tradiţia orală informală şi controlată a fost cuprinsă în mărturii oficializate de lideri sau figuri preeminente, autoritative, a bisericii primare. Mărturia acestora a fost propăvăduită mai departe, în comunităţi mai îndepărtate, de persoane delegate de către biserică. Acestea aveau un rol specific şi bine-definit, fiind în aceeaşi măsură autorizate de către iniţiatorii tradiţiei.

Apare o diferenţă clară în cercetarea contemporană între tradiţie orală şi istorie orală. Prima presupune transmiterea din gură către gură a unor informaţii din comunitate, date mai departe pe o perioadă mai lungă de o generaţie. Istoria orală, pe de altă pe parte, presupune că istoricul oral caută informaţii legate de evenimente recente, care încă persistă în conştiinţa istorică a celor intervievaţi, şi care are drept surse martori oculari care au participat la evenimentele în cauză sau care împărtăşesc informaţii istorice ce au avut loc în timpul vieţii lor.84 Cum aminteam mai sus, exact acest tip de istoriografie era recunoscut drept valoros de către istoricii antici, cum ar fi Xenofon, Tucidide sau Iosif Flaviu. Evangheliile sunt în acest sens istorie orală, comparabilă cu scrierile acestora.

Tipul de tradiţie care stă în spatele Evangheliilor scrise e una formală şi controlată, în care există, conform descrierii lui Bailey: „un învăţător clar identificat, un student clar identificat, cât şi un bloc de material tradiţional clar identificat care e dat mai departe de către primul spre cel din urmă.”85

Bauckham susţine un model controlat şi formal al tradiţiei, bazându-se, în primul rând, pe faptul că acesta se pretează îndeaproape pe modelul istoriografic antic. Mai apoi, texte ale părinţilor bisericii timpurii, cum ar fi Papias sau Irineu de Lyon86, sunt aduse ca dovezi semnificative în favoarea tezei sale. Pasaje existente din Papias, episcop al Hierapolisului, arată că biserica primară se baza pe mărturia unor învăţători clar identificaţi. Aceştia erau ucenicii bătrânilor, bătrânii, apostolii şi ucenicii Domnului. Între cei din urmă îi încadrează pe Aristofan şi Ioan Prezbiterul, care stau ca piloni ai transmiterii tradiţiei despre Hristos, primită de către Papias în mod direct sau indirect (nu vom lămuri această distincţie aici). Aceştia, însă, la momentul la care se referă Papias, încă erau în viaţă (există o diferenţă majoră între momentul în care el scrie şi cel la care face referire). Mai mult, Papias dă dovadă că aspiră spre idealul istoriografiei contemporane lui, acela de a prelua informaţiile istorice şi învăţăturile în special de la „mărturia orală vie şi statornică.” (a living and surviving voice). Prin folosirea acestei expresii, Papias arată cel mai probabil că se pretează modelului istoriei antice menţionat anterior, de a prelua informaţii istorice de la aceia care sunt încă în viaţă şi care au participat direct în evenimentele istorice.87 Din fragmentele extante, putem deduce implicaţii destul de importante pentru modul de transmitere al tradiţiei creştine. „Putem, deci, să ne punem încrederea în cele mai semnificative implicaţii care derivă din ceea ce Papias afirmă: că tradiţiile orale şi faptele lui Isus erau ataşate unor martori oculari numiţi.”88

Pasajul relevant argumentaţiei lui Bauckham e următorul:

„Ca să te întăresc în adevăr, pentru tine nu m-aş sfii să adaug explicărilor mele tot ce am prins altădată de la presbiteri sau bătrâni şi pe care le-am păstrat în amintire. Căci nu mă bucuram, ca cei mai mulţi, cărora le plac vorbele multe, ci îmi plăceau cei care spun adevărul şi nici nu cercetam astfel de dascăli care ne transmit porunci străine, ci pe cei care-şi amintesc din cei ce prezintă porunci date de Domnul, ca unele care sunt izvorâte din credinţă şi din adevărul însuşi. Dacă venea undeva vreunul care trăise cândva în apropierea acestor presbiteri, atunci îndată mă informam ce credinţă avuseseră aceia şi întrebam ce anume au învăţat? Ce Petru? Ce Filip? Ce Toma sau Iacov şi ce anume Aristion sau Ioan Presbiterul sau alţi ucenici ai Domnului? Căci eram de părere că ştirile scoase din cărţi nu au, după mine, aceeaşi valoare ca mărturia orală vie şi statornică.”89

Cartea din care provine pasajul a fost datată în aprox. 130, dar ce descrie Papias se referă la evenimente din anii 80-90. „Deşi a scris la o dată mai târzie, vremea la care Papias se referea în acest fragment ar fi fost în jurul perioadei în care Matei, Luca şi Ioan îşi scriau evangheliile. Preocuparea pentru tradiţiile provenite de la martori oculari numiţi nu poate fi privită doar ca pe o formă apologetică aparţinând unei perioade mai târzii decât aceea a redactării evangheliilor. Este mult mai probabil că aceasta corespunde cu modul în care evangheliştii însişi credeau despre tradiţiile referitoare la Hristos.”90

Noul Testament însuşi prezintă numeroase exemple care susţin existenţa unei tradiţii orale controlate şi formale, bazate pe martori oculari, care acţionau ca garanţi şi ca transmiţători ai mesajului acesteia. De pildă, grăitor în acest sens 1 Corinteni 11:23: „Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat, și anume că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine.” Fragmentul e o dovadă importantă care susţine existenţa unei tradiţii izolate în sânul creştinismului primar, care diferă de memorarea colectivă a faptelor lui Hristos. Bauckham continuă, amintind că:

„Simplul fapt că Pavel vorbeşte despre un proces formal de «a da mai departe» necesită să presupunem că acesta avea o existenţă proprie… Distincţia clară pe care Pavel o menţine între spusele lui Isus despre divorţ, pe care o citează, şi instrucţiunile pe care el însuşi le-a adaugă ulterior (1 Corinteni 7:10-16) arată cu tradiţia spuselor lui Hristos era păstrată ca distinctă de folosirea acestora în învăţăturile parenetice. Altfel, ce uşor ar fi fost ca Pavel să prezinte propria lui învăţătură, în acest caz, ca pe o implicaţie a ceea ce Isus a spus deja, absorbind-o pe prima în tradiţia celei din urmă.”91

Ideea de mai sus reliefează necesitatea unei tradiţii formale, izolate de memoria colectivă a primelor comunităţi creştine, ceea ce stă ca argument împotriva existenţei unei tradiţii informale şi necontrolate sau pur informale şi controlate.

Împotriva tezei lui Bailey, a tradiţiei informale dar controlate, Bauckham aminteşte că: „Un neajuns al modelului lui Bailey şi Dunn constă în focalizarea pe transmiterea timpurie a tradiţiei lui Isus în satele evreieşti palestiniene, ignorând biserica din Ierusalim. Fără îndoială că existau grupuri de urmaşi ai lui Isus în mediile rurale încă din timpul lui Hristos. Dar după înviere, a fost biserica din Ierusalim, sub autoritatea liderilor celor doisprezece, iar mai apoi a lui Iacov, fratele Domnului, cea care a devenit biserica-mamă a întregii mişcări creştine.”92 Critica lui Bauckham, după părerea mea, e justă, întrucât explică cu succes pasaje biblice ca acelea în care Biserica din Ierusalim ia decizii „ecumenice”, adică autoritative pentru toate comunităţile: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decât ceea ce trebuie.” (Faptele Apostolilor 15:28)

Mai apoi, modelul lui Bailey nu e justificat în a exclude participarea activă a unor martori oculari care să fi controlat tradiţia, în sensul de supraveghere a stabilităţii ei, şi care să o transmită mai departe prin ucenicii sau urmaşii lor, cu a căror nume a fost asociată şi care a păstrat autoritatea apostolică ce a generat-o. Bauckham nu neagă existenţa memorizării tradiţiei în mod informal, controlată în acurateţea transmiterii ei de către comunitatea ca întreg93, ci se ridică deasupra acestui model prin recunoaşterea a ceva în plus: a unui proces formal în comunitate, prin care martorii oculari iniţiali, apostolii, jucau rolul de garanţi ai ei. Aceştia au fost succedaţi de tradenţi (de la eng. „tradents”) specifici, de ucenicii apostolilor, ce au dus mai departe mesajul într-un mod autorizat de iniţiatorii lui.94

Tradiţia orală a creştinismului era bazată pe repetiţie şi memorizare, care erau practica standard a păstrării şi transmiterii acesteia.95 E evident că o mare parte din spusele Domnului Isus au fost formulate folosind tehnici memonice, care uşurează memorizarea.

Bauckham remarcă:

„S-a observat adeseori că învăţătura lui Isus din sinoptice are multe caracteristici care facilitează memorarea. Aforismele sunt în general succinte şi percutante, parabolele în formă narativă au o schiţare a intrigii clară şi relativ simplă. Chiar şi în traducerea grecească, singura limbă în care le deţinem, rostirile lui Isus sunt indentificabil poetice, în special întrebuinţând paralelism, iar mulţi au postulat că originalele aramice sunt bogate în aliteraţii, asonanţă, ritm, rimă şi jocuri de cuvinte.” 96

Memorizarea şi repetiţia, deci, au fost modul prin care tradiţia despre Hristos şi-a păstrat stabilitatea, în acord cu intenţiile comunităţii, şi care ne asigură că ce găsim în scris e, de fapt, reprezentarea autentică a textelor orale din prima comunitate creştină.

Un alt pasaj important care subliniază fundamentarea Evangheliilor pe martori oculari e cel din începutul lui Luca:

„Fiindcă mulți s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunțită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredințat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început și au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ți le scriu în șir unele după altele, ca să poți cunoaște astfel temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit prin viu grai.” (Luca 1:1-4)

Luca înregistrează, de asemenea, că Hristos este Cel care le porunceşte apostolilor să mărturisească despre El în „Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului”, astfel încât înţelegem că „mărturisirea era înțeleasă ca transmiterea mai departe a faptelor, a morții şi a învierii Domnului Isus de către oamenii care L-au urmat în timpul vieţii sale.97 Matei 18:22 reprezintă instructajul lui Hristos pentru apostoli, de a-i învăţa pe viitorii urmaşi ai creştinismului ce a poruncit Acesta. Se pare că rolul apostolilor a început nu doar de după înviere, ci din vremea lui Hristos, când aceştia sunt trimişi să predice venirea Împărăţiei, cu menţiunea deosebit de grăitoare că: „Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe mine.” (Matei 10:40) Hristos este Acela care le dictează apostolilor ce să predice: „…să le ziceţi: Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi” (Luca 10:9). Aceste pasaje sunt suficiente să arate, laolaltă cu multe altele (Matei 9:36-10:15, Luca 9:1-6, Marcu 6:7-13), că primii urmaşi ai lui Hristos au avut un rol precis, stabilit de Hristos, în privinţa memorării şi transmiterii învăţăturii Sale.98 În Fapte 1:21-22 se vorbeşte despre înlocuirea lui Iuda cu un alt apostol, pentru ca numărul celor doisprezece să fie deplin, după numărul fiilor lui Israel. O condiţie pentru cel ce avea să facă parte din grupul apostolilor era ca acesta să fie „…dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus printre noi…”, pentru ca „… să ne însoţească drept martor al învierii Lui.” De asemenea, în Faptele Apostolilor, Petru afirmă în mod repetat că este „martor” al morţii şi învierii lui Isus (Fapte 2:32; 3:15; 5:30,32 sau 10:40-41). Asemenea pasaje evidenţiază clar cum apostolii erau văzuţi ca propăvăduitori şi garanţi ai mesajului despre viaţa, moartea şi învierea lui Hristos.

Nu în cele din urmă, Richard Bauckham pune laolaltă o discuţie fascinantă despre Evanghelia după Ioan în Jesus and the Eyewitnesses, care conchide cu afirmaţia că avem motive serioase pentru care să susţinem că a fost scrisă de un martor ocular: „Ucenicul acesta este cel ce adeverește aceste lucruri și care le-a scris. Și știm că mărturia lui este adevărată.” (Ioan 21:24) Prezenţa motivului curţii de judecată cosmice, preluată din Isaia 40-65, în care „ucenicul preaiubit” este „martor” pentru Hristos şi totodată împotriva lumii, împreună cu tehnica literară „inclusio”99, regăsită atât în Ioan, cât şi în Marcu, prezintă argumente puternice în favoarea paternităţii menţionate, dar care nu pot fi înţelese fără o analiză în detaliu a argumentelor. După părerea mea, Evanghelia după Ioan reprezintă „mărturia” prin excelenţă despre Hristos. Bogăţia sa la nivel teologic, nivelul de precizie în detalierea istorică sau subtilitatea autorului o face deosebit de valoroasă, atât la nivel istoric, cât şi la nivel teologic.

În ultimul rând, Bauckham subliniază un alt motiv în favoarea unei tradiţii controlate şi formale: titlurile Evangheliilor. Ca să discutăm succint despre acestea, trecem mai departe la o discuţie despre paternitatea cărţilor Noului Testament.

C. PATERNITATEA CĂRŢILOR

Ne putem raporta la Evanghelii ca la mărturii distincte ale vieţii, morţii şi învierii lui Isus, deşi acestea nu au fost scrise toate de martori oculari. Prin urmare, dorim să reliefăm câteva din direcţiile argumentative care să arate că Evangheliile au fost scrise de persoane ce au avut la baza scrierilor lor mărturiile primilor apostoli. Spre exemplu, Evanghelia după Marcu este înţeleasă ca bazându-se pe mărturia lui Petru, cel mai probabil când Marcu s-a întâlnit cu apostolul la Roma. Pe la anul 110, Papias din Hierapolis100 (c.60 – c.130 d. Hr.) afirma: „Marcu, care era tălmaciul lui Petru, a scris… tot ce-şi aducea aminte că s-ar fi spus or ar fi fost săvârsit de către Domnul. Căci el nu auzise şi nici nu însoţise personal pe Domnul, ci doar a însoţit mai târziu pe Petru, după cum am amintit.”101 Şi în cazul lui Matei, Papias subliniază că: „[acesta] a scris în limba ebraică cuvintele lui Isus, pe care fiecare le explica cum putea.”102 Însă, în privinţa cărţii care poartă numele lui Matei, nu avem o siguranţă atât de mare în privinţa scriitorului ei, dar ştim că aceasta are la bază mărturia lui Marcu, apoi sursa cunoscută drept „Q”, regăsită în cazul cărţii Luca, şi conţine şi material propriu, care îi conferă şi detalii ce vor completa celelalte evanghelii. Dacă autorul ei este Matei, vameşul (Matei 9:9-13), atunci cartea ar fi scrisă de un martor ocular, unul dintre apostoli. În privința Evangheliei după Luca, atât canonul muratorian, scris în jurul anului 190 d.Hr., cât şi scrierile lui Irineu (c.170 şi o altă scriere de la c.140 d.Hr.) îl prezintă pe Luca, medicul, ca fiind scriitorul Evangheliei ce îi poartă numele. Luca se foloseşte de Evanghelia lui Marcu, dar acesta conţine şi material propriu. De fapt, cartea însăşi subliniază că, în vremea scrierii ei, circulau între timp alte „istorisiri” cu privire la viaţa lui Isus, că autorul acesteia preia informaţii din aceste surse şi că materialul este bazat pe o cercetare „…cu de-amănuntul”(Luca 1:3) asupra faptelor întâmplate.103 În privinţa ultimei evanghelii, deosebită de cele sinoptice, autorul acesteia, cum reiese din text, este: „ucenicul pe care-L iubea Isus” (Ioan 21:20-21), adică Ioan, mai târziu numit Prezbiterul. Richard Bauckham argumentează persuasiv pentru paternitatea cărţii lui Ioan ca aparţinând nu lui Ioan fiul lui Zebedei, ci unuia dintre ucenicii lui Hristos, Ioan Prezbiterul, aşa cum e numit de Papias. Aceasta se dovedeşte a fi o sursa primară bazată pe mărturia oculară a celui ce a scris-o, în ciuda unor cercetători care au presupus faptul că nu ar fi decât una secundară. Acest fapt este însă contrazis de „independenţa [acesteia] faţă de Marcu, numărul mare de detalii istorice pe care le găsim numai la Ioan şi [de] datarea Evangheliei lui Ioan cândva înainte de Ignaţiu…”.104

Relevanţa analizării paternităţii cărtilor ţine în special de faptul că acestea au fost scrise de persoane din cercul apostolic sau de apropiaţi ai acestora: Marcu, sub autoritatea lui Petru, Luca, sub autoritatea lui Pavel, iar Matei şi Ioan fiind ucenici ai Domnului Isus. Iată ce afirmă Bauckham despre autorii Evangheliilor: „Este foarte probabil că atribuirea Evangheliilor lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan datează de la acest stagiu foarte timpuriu, de vreme ce ar fi fost singurul mod prin care Evangheliile ar fi putut fi diferenţiate unele de altele. Dovezile prezentate de noi nu oferă o altă variantă prin care faptul acesta să se fi realizat. Din nou, universalitatea acestor atribuiri de autoritate, cât şi faptul că, se pare, nu au fost niciodată disputate, recomandă că acestea au primit uz consacrat imediat ce Evangheliile au intrat în circulaţie.”105

Bauckham recunoaşte în paternitatea Evangheliilor un argument temeinic pentru modelul de tradiţie formală şi controlată a bisericii primare:

„De importanţă crucială pentru argumentarea noastră din această carte e rolul autorilor individuali şi «tradenţilor» (eng. tradents) mesajului despre Isus. Am sugerat că tradiţiile au avut originea şi au fost totodată formulate de martori oculari numiţi, în numele cărora tradiţiile au fost transmise şi care au rămas garanţii vii şi activi ai acestora. În comunităţile creştine, care nu aveau printre membrii lor martori oculari, existau probabil învăţători recunoscuţi care funcţioneau ca «tradenţi» autorizaţi ai tradiţiilor pe care le-au primit de la martorii oculari, fie direct, fie prin (un număr foarte mic de) intermediari autorizaţi.106

D. ELEMENTE DIN TRADIŢIA ORALĂ

Noul Testament, în special Evangheliile, prezintă viaţa, miracolele, moartea şi învierea lui Isus Hristos ca fiind fapte istorice. Sunt aceste surse primare cele mai timpurii mărturii istorice despre Hristos? În secolul I, imediat după moartea lui Isus din Nazaret, putem vorbi despre dezvoltarea unei tradiţii orale controlate şi formale, dar care avea şi o latură informală dezvoltată, aşa cum am remarcat deja. Tradiţia vizată a păstrat informaţiile primite de la bătrânii Bisericii cu fidelitate, pentru ca respectivele să poată fi în continuare date mai departe.107 Pe lângă această evidenţiere, cunoaştem că Isus era tipul predicatorului itinerant care îşi repeta predicile iar şi iar, creând oportunitatea ca ele să fie memorate de ascultătorii săi. Craig Blomberg în acelaşi sens, exclamă ironic: „Dacă Isus nu şi-a repetat mesajele frecvent, el ar fi singurul învăţător itinerant din istoria lumii care să nu fi facut acest lucru.”108 Ce adăugăm în acest capitol constă în prezenţa crezurilor nou-testamentare, care, precum afirmă cercetătorii, au fost generate înaintea epistolelor pauline şi apar sub formă de imnuri pe paginile Scripturii.109 Înainte de a oferi un exemplu, reamintim că epistola lui Pavel către Corinteni a fost scrisă prin anul 55. Astfel, de la moartea lui Isus (din 30-33) şi până la compunerea scrisorii ar fi o durată de 22-25 de ani (fapt uimitor în raport cu greutatea informaţiilor pe care această lucrare ni le oferă). Nu numai că scrierile lui Pavel au fost scrise înaintea evangheliilor, dar ele însele redau o mărturie unică despre Hristos. În epistolele sale, Pavel lasă în scris secţiuni care, astăzi, pentru istorici, sunt de o deosebită valoare. Cel mai redutabil exemplu în acest sens este 1 Corinteni 15:3-7, în care este prezentată esenţa evangheliei, adică elementele centrale ale vietii lui Isus Hristos: „V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi, și că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care cei mai mulți sunt încă în viață, iar unii au adormit. În urmă, S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.” (1 Corinteni 15:3-7) Datarea acestui crez este situată de cei mai mulţi cercetători în primii 3-5 ani de la moartea lui Isus.110 Este rezonabil să spunem ca Pavel a primit acest crez atunci când s-a întalnit cu Iacov şi cu Petru, în primii ani ai convertirii sale.111 Aceasta exclude acuzaţia scepticilor cum că faptele centrale descrise despre viaţa, moartea şi învierea lui Hristos au fost fabricate târziu, cosmetizate sau împodobite cu legende şi cu exagerări. Răspunsul nostru este că elementele cardinale din credinţa creştină, de care am menţionat, provin din primii ani ai bisericii primare.

III. MĂRTURII EXTERNE

A. CONTRIBUŢIILE ARHEOLOGIEI

Arheologia şi mărturiile istoricilor antici reprezintă moduri importante de verificare ale afirmaţiilor Noului Testament. Cercetările arheologice, însă, nu pot demonstra că Noul Testament este veridic, însă prin intermediul acestora putem afla dacă relatările biblice coroborează cu artefactele găsite şi cu izvoarele nescrise. Spre exemplu, arheologia a confirmat numeroase afirmaţii biblice care sunt deosebit de relevante pentru cazul nostru. Scăldătoarea Betesda, descrisă în Ioan 5:2, a fost localizată, de pildă, „în cartierul nord-estic al oraşului vechi Ierusalim.”112 Au fost descoperite, de asemenea, informaţii despre existenţa Nazaretului la Caesarea Maritima, în 1961, unde a fost dezgropat „un mozaic datând din secolul al III-a, în care apare Nazaretul”, deşi această localitate a creat probleme pentru istorici pentru multă vreme fiindcă nu era menţionată „[nici] în Vechiul Testament şi nici în scrierile lui Iosif Flavius.” Deţinem şi informatii arheologice despre Irozii evangheliilor, prin descoperirea monedelor înscrise cu numele lor.113 Exemplele abundă. A fost confirmată existenţa unor participanţi-cheie din istoria Noului Testament, cum ar fi Ponţiu Pilat şi marele preot Caiafa.114 O altă descoperire interesantă este din Valea Chedronului, la Ierusalim, unde a fost găsit un osuar purtând o inscripţie ce confirmă, cel mai probabil, existenţa lui Simon din Cirena şi a fiului său Alexandru (Marcu 15:21).115 Una din cele mai fascinante descoperiri recente este a unui osuar pe care este înscris numele lui Iacov, „fratele lui Isus”, dar care, întrucât este controversată, o amintim doar în trecere.116 Nu putem să nu vorbim despre acurateţea cu care Luca scrie evanghelia sa şi Faptele Apostolilor. Descoperirea inscripţiei în care apare numele lui Sergius Paulus, menţionat în Fapte 13, împreună cu descoperirea din 1915 de la Delfi a unei inscripţii despre proconsulul Galio al Ahaiei, personaj indicat şi în Fapte 18, sunt câteva dintre multele cazuri care îl desemnează pe Luca drept scriitor deosebit de meticulos şi atent la informaţiile istorice. F.F. Bruce conchide în privinţa lui Luca: „Acum, toate aceste dovezi ale acurateţii nu sunt accidentale. Un om al cărui acurateţe poate fi demonstrată în lucruri pe care le putem testa va scrie probabil cu acurateţe chiar şi atunci când mijloacele de testare pentru acesta nu sunt disponibile”117, ca mai apoi să remarce că Luca scrie cu o acurateţe fascinantă şi că mulţi istorici de seamă au rămas impresionaţi de aceasta, printre care şi Sir William Ramsey, care îl pune pe doctorul Luca în rândul celor mai mari istorici.118

B. MĂRTURII ALE ISTORICILOR ANTICI

Mulţi sceptici au ridicat problema inexistenţei Domnului Isus pe motiv că nu este atestat istoric de alte surse în afara celor biblice. Critica lor asupra istoricităţii lui Isus este bazat însă pe neinformare sau dezinformare, întrucât deţinem o multitudine de surse externe care să autentifice cele mai importante momente ale vieţii Sale. Pe lângă scriitorii bisericeşti, ca Policarp, Eusebiu, Irineu, Ignaţiu, Iustin sau Origen, care mărturisesc în favoarea istoricităţii lui Isus, putem discuta despre istorici necreştini care amintesc despre Acesta în scrierile lor, spre exemplu: Caiu Corneliu Tacit, Lucian de Samosata, Iosif Flaviu, Suetoniu, Pliniu cel Tanar sau Mara Bar-Serapion.

Tacit (52-54 d.Hr) subliniază că „Hristos, fondatorul numelui, fusese osândit la moarte de către Ponţiu Pilat, procurator al Iudeii pe vremea lui Tiberiu; dar periculoasa superstiţie, reprimată pentru o vreme, a izbucnit din nou, nu numai in Iudeea, de unde provenea înselăciunea, ci şi în cetatea Romei.”119 Acesta se dovedeşte a fi deosebit de credibil faţă de cele consemnate, fiindcă intră sub incidenţa criteriul istoric al ruşinii. Fiind considerat un istoric roman de seamă, nu ar fi avut motive să mintă, căci poziţia sa era una critică faţă de creştini. Lucian de Samosata, satiric din secolul al II-lea, discutând batjocoritor la adresa creştinilor şi a lui Hristos, afirma că El e un „sofist crucificat.”120 Mai menţionăm un pasaj controversat din Iosif Flaviu, istoric evreu născut în prima jumătate a secolului I, în care vorbeşte despre Isus ca făcător de minuni şi învăţător. Mai mult chiar, Isus e privit ca posibilul Mesia cel aşteptat, care a murit prin crucificare şi care a înviat din morţi a treia zi, după profeţiile făcute în vechime. E recunoscut că textul amintit din Antichităţi a fost corupt, însă majoritatea cercetătorilor crede că pasajul este mai degrabă editat decât adăugat la scrierile istoricului, iar o variantă care e mult mai aproape de original, aflată într-un manuscris arab, găsit în 1971, sună astfel: „În acest timp a fost un om înţelept numit Isus. Purtarea lui era bună şi [El] era cunoscut ca fiind virtuos. Şi mulţi oameni dintre evrei şi din alte naţiuni au devenit ucenicii lui. Pilat l-a condamnat să moară răstignit. Şi cei care îi deveniseră ucenici nu au abandonat ucenicia lui. Ei au dat de ştire că li s-a arătat la trei zile după răstignire şi că era viu; prin urmare, el trebuia să fi fost Mesia, cel căruia profeţii îi atribuiseră minuni.”121 Dacă mai menţionăm şi ce spune Talmudul Babilonean, cum că evreii, din cauza practicării vrăjitoriei „…l-au atârnat pe lemn în seara Paştelor”122 pe Isus, putem recunoaşte cu limpezime faptul atestării următoarelor aspecte din viaţa Mântuitorului: Isus a existat, a fost un învăţător evreu respectat ce a fost urmat de multe persoane, dar care a fost dat la moarte de Pilat în timpul lui Tiberiu, murind crucificat în ajunul Paştelui, iar ucenicii Săi, imediat după aceasta, au proclamat că a înviat.

Mai merită menţionat faptul că Gary Habermas, un istoric renumit, prezintă un caz minimal, aşa cum îl denumeşte el, în favoarea învierii lui Isus, şi care se bazează pe patru elemente din viaţa Sa, susţinute de majoritatea istoricilor. Aceste evenimente afirmate unanim de cercetători sunt explicate cel mai bine de învierea lui Isus, în viziunea lui Habermas şi a lui Mike Licona. Acestea sunt: Isus a fost răstignit; ucenicii au crezut că a înviat din morţi şi că li S-a arătat după moartea Sa; persecutorul bisericii Saul a fost convertit la creştinism; fratele lui Isus, Iacov, care era sceptic la început, a devenit şi el un discipol al lui Hristos după ce Acesta S-a înălţat la cer. Un al cincilea element care are o susţinere foarte mare între istorici este faptul ca mormântul lui Hristos a fost găsit gol. Însă, precizează Habermas, acest fapt are doar 75% susţinere printre istorici123, pe când celelalte presupun susţinerea aproape în unanimitate a specialiştilor în domeniu.124

VI. CONCLUZII

Atât în era modernă, cât şi în cea post-modernă, au fost aduse critici necruţătoare la adresa creştinismului. Scripturile creştine, scrieri ce-şi revendică autoritatea ultimă peste fiecare persoană, au fost discreditate în ochii multora, mai ales printr-o popularizare a confuziei în ce priveşte istoricitatea acestora. Noul Testament a fost acuzat de prezentarea unor povestiri pur mitologice, bazate pe distorsiuni voite ale istoriei. În cel mai fericit caz, cărţile nou-testamentare subsistă în mentalitatea unora ca scrieri cu simplu caracter moralizator sau alegoric. Scopul acestei lucrări, printre altele, a fost să dea la o parte o serie de mituri populare despre Noul Testament, şi să schiţeze de ce, în fond, acesta e credibil din punct de vedere istoric. Dacă lucrarea în sine nu a fost convingătoare este pentru că şi-a propus o prezentare rezumată a unora dintre discuţiile cele mai importante despre veridicitatea Noului Testament. Cercetarea contemporană, însă, a avansat destul de mult în ultimul veac, iar împreună cu ea s-au scris pe larg lucrări academice sau de popularizare, cărţi ce adresează în detaliu discuţia de faţă. Problema veridicităţii Noului Testament este problema fiecăruia dintre noi. Hristos nu e doar arhetipul omului perfect, al regelui demn, al mirelui prin excelenţă sau al fiului ascultător, El e Cuvântul care a intrat în istorie, cum am remarcat la început. El e punctul de tangenţă dintre lumea ideală şi lumea reală şi totodată calea înspre îmbrăcarea realităţii în perfecţiune, a unirii cu Dumnezeu. Dacă această „ameninţare” e măcar posibil adevărată, atunci ea necesită toată atenţia omului. Fiindcă adevărul se manifestă la fiecare nivel al realităţii, cum am sugerat, atunci atât persoanele simple din punct de vedere intelectual, cât şi acelea sofisticate, profunde în gândirea lor, sunt vizate de Hristos. El se adresează şi omului neștiutor, dar şi celui înţelept. Hristos e Acela care Se adresează cu autoritate tuturor, pronunţând sentinţa tulburătoare: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața . Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6) Este de datoria omului de rând, dar şi a istoricului să cerceteze dacă această autoritate e legitimă.

Iar noi, prin trecerea în revistă a unor elemente ca transmiterea, păstrarea şi datarea manuscriselor Noului Testament, discutând totodată despre paternitatea materialului scris în ele, am clarificat în limita spaţiului disponibil integritatea cu care se prezintă Noul Testament cititorului de astăzi. Analizarea pe plan intern a culturii din care scriitorii făceau parte, laolaltă cu faptul că aceştia se dovedesc credibili prin disponibilitatea de a suferi pentru adevărurile consemnate, întăresc ideea potrivit căreia intenţiile acestora au fost de a transmite mai departe, prin formă orală sau scrisă, informaţii istorice veridice cu privire la Isus Hristos. Aportul arheologiei şi-a dovedit importanţa prin conturarea unei imagini de fond mai precise a primului secol d. Hr., cât şi prin confirmarea unor detalii semnificative din Noul Testament. La toate acestea se adaugă recunoaşterea părinţilor apostolici a scrierilor nou-testamentare ca autoritative, dar şi susţinerea credibilităţii evenimentelor esenţiale ale acestor cărţi prin citarea unor surse externe tradiţiei apostolice, anume prin mărturia istoricilor antici. Dar, peste toate, am prezentat o dezvoltare a tradiţiei care stă în spatele Noului Testament, una care este fie formală şi controlată. Descrierea mediului cognitiv al antichităţii ne îndeamnă să încercăm a privi Noul Testament prin lentila contextului cultural. În final, am remarcat că evenimentele principale ale vieţii lui Hristos sunt temeinice la nivel istoric, iar explicaţia cea mai bună a acestora e Învierea lui Hristos.

Dovezile prezentate mai sus pot fi însă aprofundate, iar prin intermediul unei cercetări riguroase se poate observa cu mult mai multă claritate greutatea lor ca argumente istorice; acestea deschid calea pentru formarea un caz cumulativ convingător în favoarea veridicităţii istorice a Noului Testament.

 

NOTE

  1. Joshua L. Rasmussen, How Can Reason Lead to God. A Philosopher’s Bridge to Faith, Downers Grove (Illinois), IVP Academic, 2019, p. 156.
  2. Richard Bauckham, Jesus and the God of Israel: God Crucified and Other Studies on the New Testament’s Christology of Divine Identity, Grand Rapids (Michigan), William B. Eerdmans, 2008, p. 43.
  3. Spre exemplu, „Rudolf Bultmann… s-a concentrat pe formele literare diferite care compun Evangheliile şi a presupus distorsionarea acestor forme tradiţionale în transmiterea lor pe cale orală.” John H. Walton and D. Brent Sandy, The Lost World of Scripture. Ancient Literary Culture and Biblical Authority, Downers Grove, 2013, p. 110.
  4. „Anumiţi sceptici susţin că credinţa creştinilor timpurii au corupt cumva amintirile lor despre Isus şi L-au transformat în ceea ce El nu era de fapt. Dacă lucrul acesta e adevărat, transformarea s-a fi realizat într-un mod coerent şi s-a extins în întreaga lume greco-romană cu o rapiditate nemaipomenită. Argumentele acestor sceptici au primit, însă, răspunsuri ample.” J. Ed Komoszewski, M. James Sawyer and Daniel B. Wallace, Reinventing Jesus. How Contemporary Skeptics Miss the Real Jesus and Mislead Popular Culture, Grand Rapids, Kregel, 2006, p. 25.
  5. Kenneth Bailey, cercetător al Noului Testament, descrie în 1931 cum transmiterea informală şi necontrolată reprezintă „modelul prin care critica formei a funcţionat. Bultmann, afirmă el, nu neagă existenţa unei tradiţii izvorâte de la Isus, dar afirmă că aceasta s-a pierdut în mare parte. Comunitatea, în acest sens, nu era interesată de păstrarea şi supravegherea tradiţiei. Mai mult decât atât, tradiţia era deschisă inovaţiilor comuntăţii care, în scurtă vreme, au fost atribuite fondatorului ei. Este informală în sensul în care nu putem vorbi de un învăţător identificabil, de studenţi sau de vreo structură de acest fel în care materialul oral să fie dat mai departe de la o persoană la alta. Procesul e fluid şi maleabil, deschis la adăugiri şi forme noi. În acest model, este necontrolată, cu alte cuvinte, nu există limite stabilite asupra gradului în care tradiţia se poate schimba sau dezvolta. De asemenea, procesul ar fi informal fiindcă nu există nicio structură de indivizi identificaţi care să fie responsabili de păstrarea şi transmiterea mai departe a tradiţiei.” Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses: The Gospels as Eyewitness Testimony (2nd ed.), Grand Rapids/Cambridge, Eerdmans, 2006, p. 117.
  6. Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses, p. 112-115.
  7. Ibid., p. 117.
  8. Fragment dintr-o scrisoare adresată în 18 Octombrie 1931 lui Arthur Greeves. Citat din Walter Hooper (editor), The Collected Letters of C. S. Lewis. Volume 1., HarperCollins, 2009.
  9. Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses, p. 2.
  10. Norman L. Geisler și William E. Nix, A General Introduction to the Bible, Revised & Expanded, Chicago, Moody Press, 1986, p. 242.
  11. Paul W. Barnett, Documentele care stau la baza Noului Testament, trad. Ioan Mihoc, Cluj-Napoca, Logos, 2010, p. 27.
  12. „Autoritatea şi autenticitatea Bibliei nu pot fi stabilite până când nu se ştie dacă sunt integre prezentele copii.” Norman L. Geisler și William E. Nix, A General Introduction to the Bible, Revised & Expanded, p. 246.
  13. Bart Ehrman, Misquoting Jesus: The Story Behind Who Changed the Bible and Why, New York, HarperCollins, 2005, p. 10.
  14. Ibid.
  15. În această privinţă, Wallace aminteşte că deţinem între 10 şi 15 manuscrise parţiale scrise până după 100 de ani de la terminarea Noului Testament şi întreabă retoric: „Nu este oare posibil ca unele dintre aceste copii să aparţină generaţiei a treia sau a patra sau să fie copiate după manuscrise chiar mai timpurii?” Darell L. Block și Daniel B.Wallace, Dethroning Jesus. Exposing Popular Culture’s Quest to Unseat the Biblical Christ, Nashville, Thomas Nelson, 2007, p. 44.
  16. Daniel B.Wallace, Dethroning Jesus, p. 41.
  17. Ibid.
  18. Ibid.
  19. Norman L. Geisler și William E. Nix, A General Introduction to the Bible, p. 242.
  20. Numărul este în prezent de peste 5800, iar între timp se descoperă şi alte manuscrise. O sursă pentru informaţiile curente este: Center for the Study of New Testament Manuscripts (http://www.csntm.org/) (Accesat ultimă dată în 12/11/2020, ora 13:00).
  21. Norman L. Geisler și William E. Nix, A General Introduction to the Bible, p. 246.
  22. Darell L. Block și Daniel B.Wallace, Dethroning Jesus. Exposing popular culture’s quest to unseat the biblical Christ, Nashville, Thomas Nelson, 2007, p. 41.
  23. Bruce Metzger și Bart Ehrman, The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption and Restoration, New York, Oxford University Press, 2005, p. 126.
  24. Norman L. Geisler și William E. Nix, A General Introduction to the Bible, p. 239.
  25. J. Ed Komoszewski, Reinventing Jesus, p. 89.
  26. „ …Răspândirea cu rapiditate a mesajului Evangheliei a însemnat că nu mai putea fi control asupra conţinutului ei. Asta înseamnă că o dată ce Evanghelia a ajuns mai departe de Ierusalim, apostolii nu mai erau în poziţia de o altera fără ca lucrul acesta să iasă în evidenţă.” Komoszewski, Reinventing Jesus, p. 30.
  27. Komoszewski, Reinventing Jesus, p. 30.
  28. Vezi 2 Petru 1:1-22; Tit 3:10; 1 Ioan 4:1; 2 Corinteni 11:4; 2 Ioan 1:11; Galateni 1:8-9 etc.
  29. Komoszewski, Reinventing Jesus, p. 89.
  30. Darell L. Block and Daniel B.Wallace, Dethroning Jesus. Exposing popular culture’s quest to unseat the biblical Christ, Nashville, Thomas Nelson, 2007, p. 47.
  31. John Walton, The Lost World of Scripture, p. 15.
  32. Bazat pe recepţionare auditivă.
  33. Komoszewski, Reinventing Jesus, p. 26.
  34. John H. Walton, The Lost World of Scripture, p. 117.
  35. Ibid. În special citatul: „Textele orale ale lui Isus au devenit textele orale ale martorilor oculari, şi acele texte orale au devenit baza scrierii Evangheliilor, însă scrierea textelor nu a înlocuit textele orale.”
  36. Daniel B.Wallace, Dethroning Jesus, p. 58.
  37. Ibid., p. 55.
  38. Ca să înţelegem ce presupune o diferenţă considerată importantă şi în același timp viabilă, luăm ca exemplu pasajul din Romani 5:1. Astfel, literele omicron și omega, în urma înlocuirii reciproce, vor da fie modul indicativ al verbului „a avea,” fie modul subjonctiv al acestuia. Precizăm că există manuscrise în care există ambele variante. Prin urmare, potrivit unor manuscrise, s-ar putea înțelege că „avem pace…” (echomen) sau potrivit altora forma verbului ar impune traducerea „să avem pace…” (echōmen). Daniel B. Wallace, Dethroning Jesus, p. 57.
  39. Daniel B.Wallace, Dethroning Jesus, p. 57.
  40. Acest fapt este recunoscut şi de Bart Ehrman în apendicele cărţii sale Misquoting Jesus. Blomberg spune că: „Este păcat că această recunoaştere apare într-un apendice şi doar după critici repetate.” Craig L. Blomberg, Can We still believe the Bible? An Evangelical engagement with Contemporary Questions, Grand Rapids, Brazos Press, 2014, p. 31.
  41. F.F. Bruce, The New Testament Documents. Are they Reliable?, Grand Rapids/Cambridge, Eerdmans, 2003, p. 8.
  42. Ibid.
  43. Ibid.
  44. „În total, Policarp atestă existenţa următoarelor scrieri: Matei, Marcu, Luca, Ioan, Fapte, Romani, 1-2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 2 Tesaloniceni, 1-2 Timotei, Evrei, 1 Petru [și] 1 Ioan… Ignaţiu citează sau se referă la: Matei, Marcu, Luca, Ioan, Fapte, Romani, 1-2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 Testaloniceni, 1-2 Timotei, Tit, Filimon, Evrei, Iacov, 1 Petru, 2 Petru, 1 Ioan, 3 Ioan [şi] Apocalipsa… Clement… se refera la: Matei, Marcu, Luca, Romani, 1 Corinteni, Efeseni, 1 Timotei, Tit, Evrei, Iacov [şi] 1 Petru.” Paul Barnett, op. cit., p. 49.
  45. „Este curios că istoricii au fost adesea mult mai dispuşi să aibă încredere în consemnările Noului Testament decât mulţi teologi.” F.F. Bruce, op. cit, p. 7-8.
  46. Ibid.
  47. Este adevarat că unii cercetători au tendinţa de a stabili data scrierilor Noului Testament ca fiind destul de târzie, însă trebuie să fim atenţi pentru a nu cădea într-o greşeală frecvent întâlnită în cazul unora dintre ei, şi anume acceptarea unei presupoziţii naturaliste, care exclude miracolele din relătările nou-testamentare, şi prin care profeţiile lui Hristos din Evanghelii devin afirmaţii ex post facto. Norman L. Geisler, Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, Grand Rapids, Baker Books, 1999, p. 677.
  48. Paul W. Barnett, op. cit., p. 50.
  49. Norman L. Geisler, Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, p. 677.
  50. De pildă, toate cele patru evanghelii subliniază ca Iuda urma să-l trădeze pe Isus (Matei 10:4; Marcu 3:19; Luca 6:16; Ioan 6:71), sau, în pasajul din Fapte 11:28, istoricul Luca relatează o profeţie a proorocului Agab despre o foamete care va veni în întreaga lume, ca mai apoi să scoată în evidenţă împlinirea acestei profeţii în timpul Împăratului Claudiu (41-54 d.Hr). De asemenea, în textul din Ioan 2:19-22 se discută despre dărâmarea templului în trei zile, eveniment care, așa cum explica apostolul Ioan, le-a reamintit ucenicilor după învierea Domnului că, în fapt, Isus vorbea despre templul trupului Său şi nu despre locaşul de închinare al evreilor din Ierusalim. Dar în cazul predicţiei despre împresurarea şi căderea Ierusalimului (Matei 24:1-2, Marcu 13 1, Luca 21:5-6), autorii evangheliilor sinoptice păstrează tăcerea cu privire la împlirea ei, deşi o asemenea discuţie ar fi avut un rol deosebit de important în confirmarea mesianităţii lui Isus. Un alt eveniment relevant de care trebuie legată datarea documentelor Noului Testament este moartea lui Pavel din anul 64 d. Hr. La sfârşitul cărtii Faptele Apostolilor (în cap. 28), Luca relatează despre Pavel că acesta a locuit doi ani într-o aşezare luată cu chirie (Fapte 28:30) şi, de asemenea, nu se menţionează nimic despre judecarea lui de către împăratul Nero sau dacă apostolul a fost eliberat. Alte argumente pentru o datare timpurie a cărţii Faptele Apostolilor includ faptul că aceasta nu menţionează în vreun fel deteriorarea relaţiilor între creştini şi Roma, care a avut loc în timpul persecuţiilor lui Nero. Pe lângă asta, nu este relatată nici uciderea lui Iacov de către Sinedriu în circa 62 d. Hr. Norman L. Geisler, Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, p. 677.
  51. Ibid., pp. 922-923.
  52. Komoszewski, Reinventing Jesus, p. 22.
  53. Norman L. Geisler, Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, p. 765.
  54. F.F. Bruce, The New Testament Documents. Are they Reliable?, p. 7.
  55. John H. Walton, The Lost World of Scripture, pp. 15, 70.
  56. John H. Walton, The Lost World of Scripture, pp. 16, 82, 117, 141.
  57. Ibid., p. 16.
  58. Ibid., p. 82.
  59. Ibid., pp. 90, 91.
  60. Ibid., pp. 18-19.
  61. Ibid., pp. 89-92.
  62. Ibid., p. 101.
  63. Ibid., p. 118.
  64. Komoszewski, Reinventing Jesus, p. 27.
  65. Norman L. Geisler, Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, p. 166.
  66. Gary R. Habermas și Michael R. Licona, The Case for the Resurrection of Jesus, Grand Rapids, Kregel, 2004, p. 59.
  67. Komoszewski, Reinventing Jesus, pp. 39-49.
  68. Ibid., p. 46.
  69. Ibid., p. 47.
  70. Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses, pp. 207, 208.
  71. Ibid., p. 215.
  72. Ibid., p. 207.
  73. Ibid., p. 13.
  74. Ibid., p. 15.
  75. Ibid., p. 115.
  76. John H. Walton, The Lost World of Scripture, pp. 121.
  77. Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses, p. 127.
  78. Ibid., p. 122.
  79. Ibid.
  80. Ibid., p. 118.
  81. Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses, p. 128.
  82. John H. Walton, The Lost World of Scripture, pp.125, 126.
  83. Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses, p. 128.
  84. Ibid., p. 24.
  85. Ibid., p. 131.
  86. Ibid., p. 132.
  87. Ibid., p. 21.
  88. Ibid., p. 20.
  89. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, XXXIX.3-4. în Eusebiu de Cezareea, Scrieri, Partea Întâia, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, trad. P. Bodogae, Bucureşti, EIMBOR, 1987, p. 142.
  90. Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses, p. 132.
  91. Ibid., p. 126.
  92. Ibid., p. 133.
  93. Ibid., p. 131.
  94. Ibid., pp. 132,133.
  95. John H. Walton, The Lost World of Scripture, p. 121.
  96. Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses, p. 127.
  97. Paul W. Barnett, op. cit., pp. 59-61.
  98. Ibid., p. 128.
  99. Ibid., p. 135.
  100. Aceeaşi părere o exprima şi Iustin (100-164 d.Hr), prin anul 150, dar şi Irineu (130-202 d.Hr), pe la anul 170, cât şi Clement (c.150-c.215 d.Hr.), prin anul 180. Paul W. Barnett, op. cit., p. 93.
  101. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, XX.14. în Eusebiu de Cezareea, Scrieri, Partea Întâia, p. 144.
  102. Ibid.
  103. Paul W. Barnett, op. cit., pp. 113-122.
  104. Ibid.p. 85.
  105. Richard Bauckham, Jesus and the Eyewitnesses, p. 134.
  106. Ibid., p. 131.
  107. Craig L. Blomberg, Can We still believe the Bible?, p. 92.
  108. Ibid.
  109. Spre exemplu: 1 Corinteni 8:6; 1 Corinteni 15:3-7; Romani 10:9-10; Filipeni 2:6-11; Coloseni 2:9-15 etc.
  110. Gary R. Habermas și Michael R. Licona, The Case for the Resurrection of Jesus, Grand Rapids, Kregel, 2004, p. 56.
  111. Gary R. Habermas și Michael R. Licona, The Case for the Resurrection of Jesus, p. 63.
  112. F.F. Bruce, The New Testament Documents, p. 53.
  113. Paul W. Barnett, op. cit., p. 204.
  114. Ibid.
  115. Ibid., p. 205.
  116. Ibid., p. 203.
  117. F.F. Bruce, The New Testament Documents. Are they Reliable?, pp. 50-51.
  118. Ibid., p. 51.
  119. Tacit, Anale XX.44. apud. Josh Mcdowell, Mărturii care cer un verdict. Mărturii istorice în sprijinul credinţei creştine, trad. Eugen Paul, Wheaton, Societatea Misionară Română, 1992, p. 89-90.
  120. Lucian, Peregrinul Trecător, apud Josh Mcdowell, Mărturii care cer un verdict, p. 90-91.
  121. Iosif Flaviu, Antichităţi, XVIII.3.3. Traducerea în lucrarea de față este preluată din Mărturii care cer un verdict și corespunde versiune arabă a Antichităților, Unwan Al-Mukallal Bi-Gadail Al-Hikma Al-Mutawwaj Bi-Anwa Al-Fasafa Al-Manduh Bi-Hawaw Al-Marifa), text compilat de către episcopul Apapius în secolul al X-lea apud. Josh Mcdowell, Mărturii care cer un verdict, p. 90-91. (Vezi și: Iosif Flavius, Antichităţi, XVIII.3.3. Josphus Flavius, Antiquities of the Jews, traducere de Louis H. Feldman, LCL 433, Cambridge și Londra, Harvard University Press, 1965, pp. 48-51).
  122. Talmudul Babilonean, Sanhedrin 43a. apud. Josh Mcdowell, Mărturii care cer un verdict, p. 94.
  123. Gary R. Habermas și Michael R. Licona, The Case for the Resurrection of Jesus, pp. 91-92.
  124. Ibid., p. 57.

 

BIBLIOGRAFIE

Barnett, Paul W., Documentele care stau la baza Noului Testament, trad. Ioan Mihoc, Cluj-Napoca, Logos, 2010.

Bauckham, Richard, Jesus and the Eyewitnesses: The Gospels as Eyewitness Testimony, Grand Rapids/Cambridge, William B. Eerdmans, 2006.

Bauckham, Richard, Jesus and the God of Israel: God Crucified and Other Studies on the New Testament’s Christology of Divine Identity, Grand Rapids (Michigan), William B. Eerdmans, 2008.

Block, Darell L. and Daniel B.Wallace, Dethroning Jesus. Exposing popular culture’s quest to unseat the biblical Christ, Nashville, Thomas Nelson, 2007.

Blomberg, Craig L., Can We still believe the Bible? An Evangelical engagement with Contemporary Questions, Grand Rapids, Brazos Press, 2014.

Bruce, F.F., The New Testament Documents. Are they Reliable?, Grand Rapids/Cambridge, William B. Eerdmans Publishing Co., 2003.

Ehrman, Barth, Misquoting Jesus: The Story Behind Who Changed the Bible and Why, New York, HarperCollins, 2005.

Eusebiu de Cezareea, Scrieri, Partea Întâia, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, trad. P. Bodogae, Bucureşti, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, 1987.

Geisler, Norman L. and William E. Nix, A General Introduction to the Bible, Revised & Expanded, Chicago, Moody Press, 1986.

Geisler, Norman L., Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, Grand Rapids, Baker Books, 1999.

Habermas, Gary R. and Michael R. Licona, The Case for the Resurrection of Jesus, Grand Rapids, Kregel Publications, 2004.

Hoper, Walter (editor), The Collected Letters of C. S. Lewis. Volume 1., HarperCollins, 2009.

Komoszewski, J. Ed., M. James Sawyer and Daniel B. Wallace, Reinventing Jesus. How Contemporary Skeptics Miss the Real Jesus and Mislead Popular Culture, Grand Rapids, Kregel, 2006.

Mcdowell, Josh, Mărturii care cer un verdict. Mărturii istorice în sprijinul credinţei creştine, trad. Eugen Paul, Wheaton (Illinois), Societatea Misionară Română, 1992.

Metzger, Bruce and Bart Ehrman, The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption and Restoration, New York, Oxford University, 2005.

Rasmussen, Joshua L., How Can Reason Lead to God. A Philosopher’s Bridge to Faith, Downers Grove (Illinois), IVP Academic, 2019.

Walton, John H. and D. Brent Sandy, The Lost World of Scripture. Ancient Literary Culture and Biblical Authority, Downers Grove, 2013.

 

Imagine: Flickr


image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Silviu Vaipan a studiat la Institutului Teologic Penticostal din București și se concentrează în prezent pe (re)stabilirea în Marea Britanie. Este interesat îndeosebi de teologie biblică, apologetică, teologie comparată şi filozofie, iar, la nivel practic, de implicarea în biserica locală. Cântă la chitară, muncește în construcţii şi poate avea, fără probleme, conversaţii de cinci ore şi jumătate.

3 comentarii la „Veridicitatea istorică a Noului Testament”

  1. Un studiu deosebit de important. Este minuţios documentat, bine structurat şi conduce spre concluzii care ar putea deschide în sfârşit spre un dialog creştin interconfesional mult aşteptat, cu denominaţiunile creştine considerate îndeobşte „tradiţionaliste”. Asupra unui singur detaliu aş atrage poate atenţia. Nu ştiu dacă o idee aşa ca: „… dacă Noul Testament nu poate fi considerat o sursă credibilă din punct de vedere istoric, creştinismul îşi pierde fundaţia” – poate fi pusă realmente în relaţie cu: „… același lucru îl menționează şi apostolul Pavel când exclamă: „dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră.” (1 Corinteni 15:14) Până la urmă, studiul în sine conduce în mod firesc la concluzia că de fapt nu este aşa. Pe de o parte, creştinismul este fundamentat pe jertfa, pe moartea, pe Învierea şi pe Înălţarea lui Hristos. Pe de altă parte, Noul Testament este o colecţie de scrieri acurate din punct de vedere istoric. Faptul că ele sunt revelate nu suplineşte jertfa, moartea, Învierea şi Înălţarea Domnului. Sunt scrieri care doar dau mărturie despre toate acestea. Studiul de faţă atestă şi demonstrează perfect faptul că în prima perioadă a creştinismului, scrierile Noului Testament nu existau în forma de acum. Deci bazele creştinismului s-au constituit tocmai în absenţa acestor scrieri. Că Noul Testament a început să joace un rol foarte mare în secolele care au urmat, aceasta este deja cu totul altceva. Dar alăturarea de mai sus: „fără Noul Testament creştinismul îşi pierde fundaţia = dacă n-a înviat Hristos […] propovăduirea noastră este zadarnică” ne duce spre un silogism riscant, unde ajungem să putem pe acelaşi plan Noul Testament şi Învierea. Oare putem face aceasta, fără riscul de a idolatriza/diviniza Noul Testament?

    1. Vă mulţumesc pentru apreciere şi remărci! Mă bucur de asemenea că îl priviţi prin cheia dialogului interconfesional, chiar dacă intenţia mea (şi atenţia) a fost mai degrabă înspre a înlătura anumite mituri ce provin din zona scepticismului faţă de istoricitatea librăriei nou-testamentare. În legătură cu dialogul între protestantism şi ortodoxie/catolicism, sper să pot ajunge la o zidire de punţi care să rămână, care implice respect şi dorinţa de a înţelege fără prejudecăţi ortodoxia. Dacă îngăduie Domnul, sper să pot aduce pe viitor contribuţii mai serioase în acest sens. În legătură cu ce aţi evidenţiat, chiar criticii formei au recunoscut că Noul Testament are în spate o tradiţie orală. Cu alte cuvinte, nu cred că protestanţii, chiar cei mai liberali, neagă chestiunea aceasta. Întrebarea e mai degrabă despre ce fel de tradiţie discutăm. Ca să răspund la problema pe care aţi remarcat-o în comentariul de mai sus, ţin să menţionez că nu consider neapărat a fi o tensiune reală între cele două citate, iar explicaţia constă în faptul că „Noul Testament” e însăşi tradiţia pusă în scris, adică e propăvăduirea lui Pavel pe care el o menţionează în 1 Corinteni 15. Tensiunea dintre cele două citate, al doilea fiind cel biblic, poate proveni dintr-o intepretare pe care am făcut-o posibilă prin modul meu de formulare, însă cred că o pot clarifica spunând următoarele. Chiar dacă susţin laolaltă cu Gary Habermas şi cu Mike Licona că faptele centrale din viaţa lui Hristos sunt atestate de surse externe Noului Testament, totuşi asta nu schimbă că: ” dacă Noul Testament nu poate fi considerat o sursă credibilă din punct de vedere istoric, creştinismul îşi pierde fundaţia.” Până la urmă şi Irineu de Lyon afirmă: „Noi nu am învăţat de la nimeni altcineva o altă lucrare a mântuirii, în afara celor pe care Evanghelia ni le-a adus, şi pe care Apostolii le-au proprovăduit un timp, iar mai apoi, prin voinţa lui Dumnezeu, ni le-au scris nouă în Scripturi, ca temelie şi stâlp a adevărului nostru.”(Împotriva Ereziilor, cartea III, capitolul 1) Consider a fi cu totul adevărat că fundaţia creştinismului e Hristos în manifestarea sa deplină, incluzând ieslea, calvarul şi tronul divin. Totodată, însă, e adevărat că fundaţia creştinismului e tradiţia despre Hristos înregistrată în Noul Testament. Dacă Noul Testament nu ar exista, dacă nu am avea Evangheliile, e destul de intuitiv că nu am fi într-o situaţie foarte fericită. Noul Testament, cred că pot foarte bine argumenta, e mai autoritativ (prin natura sa) d.p.d.v. istoric faţă de tradiţia ulterioară a bisericii, neinclusă în canon, prin simplu fapt că e cea mai timpurie mărturie despre ce consta creştinismul şi că izvorăşte direct de la apostoli sau de la tovarăşii acestora de călătorie. Mai mult decât atât, termenul de „tradiţie” trebuie bine înţeles. Evangheliile, spre exemplu, au în spate oralitate, dar ele sunt istorie orală şi „testimony”, deci sunt scrieri istorice care satisfac condiţiile celei mai bune practici istoriografice din perioada contemporană scriitorilor lor. E clar că Evangheliile sunt în sine cruciale pentru a vorbi cu încredere despre Hristos în manifestarea sa deplină, nu doar în chestiunile centrale. Detaliile contează, şi de fapt ele joacă rolul de context necesar pentru a lua în serios învierea lui Hristos sau convertirea la creştinism. Hristos îi autorizează pe ucenici să propăvăduiască Împărăţia şi învăţăturile sale, iar acestea trebuiau duse până la marginile lumii. Propăvăduirea aceasta include Noul Testament. Cea mai sigură formă a tradiţiei, în care putem avea cea mai mare încredere, e întocmai Noul Testament. Ce avem în scris e capsularea tradiţiei unei teologii autorizate de Hristos către prima mână de oameni care l-au urmat. Orice e atât de aproape de sursă, cum e Pavel, Marcu sau Iacov, trebuie considerat fundamental. Momentele centrale din viaţa lui Hristos nu necesită corpusul nou-testamentar, dar toată teologia paulină, care include mântuirea doar prin har, doar prin credinţă şi doar prin jertfa substituitivă de pe cruce, îl necesită. Pavel, spre exemplu, afirmă că dacă cineva adaugă faptele legii ca precondiţie a mântuirii, cum ar fi circumcizia, să fie anatema. Asemenea chestiuni fac Noul Testament esenţial. Cu alte cuvinte, teologia Noului Testament, şi nu doar faptele istorice din el, îl confirmă ca temelie pentru credinţă. Această teologie e revelată prin gura lui Hristos către ucenici sau prin revelaţie directă, ca în cazul lui Pavel (care nu exclude faptul că el se întoarce la Ierusalim să cerceteze dacă nu cumva a alergat în zadar prin propăvăduirea unei teologii disonante cu cea a stălpilor bisericii.) Deci fără de Noul Testament creştinismul îşi pierde fundaţia. Nivelul teologic (care implică sensul vieţii, morţii şi învierii ca fiind împlinirea Vechiului Testament) şi istoric necesită Noul Testament în modul cel mai serios. Chiar şi dacă înţelegem restul Noului Testament drept simplu context al faptelor centrale subliniate în el, acel context, în detalierea sa istorică devine indispensabil, chiar dacă prezintă doar fapte minore. Legat de 1 Corinteni 15 şi de ce am spus prin: „acelaşi lucru…” e faptul că din versetul respectiv reiese că Învierea lui Hristos era bazată pe propăvăduirea lui Pavel, prin a cărui mărturie corintenii puteau crede în Înviere . Acelaşi lucru îl spune Ioan când afirmă: „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și, crezând, să aveți viața în Numele Lui.” (Ioan 20:31) Cu alte cuvinte mărturia despre Hristos e fundamentală pentru fondarea credinţei altora. Ce consemnează Ioan joacă acelaşi rol, chiar recunoscut în mod explicit. Nu e de mirare că exact înainte de versetul menţionat este dat cazul lui Toma, care e criticat nu fiindcă nu e „credul” sau că e sceptic, ci fiindcă e sceptic în mod nejustificat, el având lângă el mărturia apostolică, a celorlalţi 10 (şi a femeilor.) Pe lângă toate acestea, însăşi Evanghelia e un tip de tradiţie foarte specific. E istorie orală, cum afirmă Bauckham, care are în vedere evenimente ce au rămas în memoria colectivă recentă, prezentă în sânul generaţiei participante la evenimentele istorice. Se apropie cel mai mult de biografia antică, ce are o structură şi particularităţi specifice. Deci, într-adevăr, echivalez propăvăduirea lui Pavel despre Înviere cu Învierea într-un anumit sens, nu fiindcă acestea ar fi aceleaşi (evident că sunt evenimente diferite), ci că prin prima ajung la a doua. Adică învierea din textul lui Pavel e aceeaşi cu Învierea în sine, cu faptul istoric. Pavel nu vorbeşte de o altă înviere. Deci prin Pavel ajung la Hristos şi am permisiunea, prin urmare, să fac din textul lui Pavel „icoană” prin care Îl privesc pe Hristos cel crucificat, sau Îl privesc pe Hristos cel Înviat. O analogie potrivită ar fi chiar iconografia bisericii ortodoxe, fiindcă ele sunt considerate ferestre fără ca să devină „idoli.”
      Însă în Noul Testament nu doar că întâlnim Cuvântul care ne străpunge inimile şi ne duce spre o relaţionare personală şi fermă cu Hristos. Ci acesta e Cuvântul, la fel cum VT e Cuvântul. Revenind la discuţia interconfesională, cred că e important să menţionez că prioritatea cronologică a tradiţiei nu dă la o parte, în viziunea mea, preeminenţa Noului Testament din punct de vedere autoritativ, iar asta fiindcă Noul Testament în sine e tradiţia ancorată în scris. De fapt, prin Sola Scriptura protestanţii nu spun că „Scriptura e singura regulă pentru credinţă” ci „singura regulă infailibilă de credinţă.” Iar canonul Noului Testament nu e o listă autoritativă de cărţi şi mai degrabă o listă de cărţi autoritative, fiindcă sunt autentificate pe sine ca tradiţie care, fiind lăsată în scris, şi-a păstrat invariabilitatea şi autoritatea tradiţiei apostolilor. Dar ce am afirmat în ultimele fraze sunt luări de poziţie, însă care sper şi eu să ducă la un dialog deschis cu tradiţia creştin ortodoxă, faţă de care am o stimă deosebită şi pe care îmi doresc să o înţeleg cât mai îndeaproape. În concluzie, nu consider idolatrizarea Bibliei un pericol real. „Atenţia” duce într-adevăr la ceva asemenea închinării. Iar obiectul „of ultimate concern”, al atenţiei ultime, e Dumnezeu. El e punctul focal al privirii noastre: Hristos cel crucificat. Însă Cuvântul Său e tot vrednic de toată atenţia, dar asta, din punctul meu de vedere, nu înseamnă deloc închinare la o carte. În privinţa atenţiei acordate Bibliei, şi a piedestalului pe care e pusă de către protestanţi, nu pot decât să mă întorc la psalmist, care exclama că: „O iau înaintea străjilor de noapte și deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău. (Psalmii 119:148). „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmii 119:11). sau „Mă desfătez în orânduirile Tale și nu uit Cuvântul Tău.” (Psalmii 119:16) Se pare că în practică psalmistul era destul de înfocat faţă de Lege, la care medita chiar în timpul nopţii şi din care învăţa înţelepciunea. Până acum nu am văzut foarte mulţi protestanţi care să ajungă la genul acesta de devotament faţă de Scripturi. Pentru mine, dacă îmi îngăduiţi să fiu puţin necruţător cu creştinii în general (incluzându-mă şi pe mine), nu cred că putem să ajungem la o idolatrizare pând când nu îl depăşim pe psalmist în devoţiunea faţă de conţinutul Scripturilor. E clar că în citatul scripturistic e o echivalare între „cuvânt” şi „orânduiri” (prin paralelism), adică „legi”, adică „Lege.” Să nu uităm de asemenea că aprox. 77% din Sfânta Scriptură e Vechiul Testament. Putem oare să ne lăudăm atât de mult cu tradiţia orală din spatele Vechiului? Nu cred. E clar că aceasta a fost acceptată cu mare onoare în forma sa scrisă, fără ca să se pună accentul pe oralitatea din spate (de către creştini). Fără de îndoială că respectiva a existat, dar ce a rămas autoritativ pentru creştinii primul secol era, de pildă, textul scris al Septuagintei. Deci, oricât am spune că „tradiţia” e „prima”, că oralitatea e ulterioară formei scrise, ne rămân totuşi în faţă primii creştini, pentru care „Scriptura” scrisă era regulă de credinţă. Unii farisei au susţinut că Tora orală a provenit de la bătrânii din timpul lui Neemia, şi care, printr-un lanţ neîntrerupt, a ajuns până în primul secol, dar faptul acesta nu a avut o mare relevanţă pentru creştini. Se pare că, prin urmare, creştinii au fost oamenii cărţii, şi, deci, protestanţii nu se hazardează spre practici străine călcându-le pe urme. Iertaţi-mi simplificările. Am încercat să nu intru foarte mult în detalii. Aş fi curios, totuşi, de părerea dumneavoastră despre „idolatrizarea” Bibliei? Cum credeţi că se manifestă? Iar în privinţa răspunsului meu, oare v-am înţeles greşit?

      1. Vă mulțumesc mult pentru răspuns. Mi-ați înțeles foarte bine preocuparea și ați venit cu clarificări importante. Precizarea dvs. că Evangheliile sunt istorie orală şi „testimony” – mărturie, aș zice eu, întregește bine felul cum cred că suntem chemați să primim scrierile Noului Testament. Deci da, sunt întru totul de acord că înțelegând așa aceste scrieri (istorie + mărturie), ele sunt un fundament pentru creștinism. Creștinismul îl are ca fundament pe Hristos (patimi – moarte – înviere – înălțare) și mărturia despre toate acestea reținută în scrierile Noului Testament, doar dacă mărturia aceasta este asumată după modelul paulin, la care faceți referire foarte bine. Pavel însuși mărturisește că el propovăduiește Evanghelia, ca să aibă și el parte de ea (1 Corinteni 9:23). Iar ce înțelege Pavel prin „Evanghelie” găsim la 1 Corinteni 15:1-8 ș.c.l. – nu mai citez tot textul acesta aici. Deci dacă ne facem din textul lui Pavel „icoană”, am putea înțelege că biblioteca alcătuită din scrierile Noului Testament dau mărturie despre Înviere și, în același timp, cumva ne și împărtășesc Învierea fiecăruia dintre noi, în măsura în care ne-o asumăm și o propovăduim (asta dacă este să mergem după modelul paulin până la capăt).

Scrieți un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată.