În mijlocul tuturor posibilităților de care dispunem astăzi de a ne cultiva și edifica personalitatea, indiferența generalizată față de studiu în general și față de studiul religiei în particular ne sărăcește înfiorător de mult și este o dramă adăugată la drama așternerii modelor post-moderniste peste societate.
Dacă tradiția este esențială pentru creștinismul răsăritean, iar tradiția, în elementele ei non-dogmatice, se construiește prin deciziile fiecărei generații, atunci fiecare generație, inclusiv a noastră, are un rol activ în evoluția ortodoxiei. Departe de a fi închiși într-o logică deterministă și emasculată conceptual, ortodoxia ni se înfățișează ca un spațiu potențial fertil pentru interacțiuniea dintre credința în Revelație și forța rațiunii umane.
Implicația argumentelor pe care am încercat să le articulez mai sus este că relația de bicondiționalitate dintre rațiune și tradiție se transferă la nivelul conservatorismului și liberalismului clasic. Chiar dacă cel din urmă nu trebuie să pună, prin definiție, accentul pe tradiție, totuși nu poate să eludeze logica procesului cunoașterii și să facă abstracție de cadrul în care acesta are loc. Asta implică o acceptare și valorificare a cunoașterii ce a fost acumulată până în momentul respectiv, a mizelor intangibile spre care tinde mintea noastră și a modului în care acestea ne limitează autonomia aparent totală și tangibilă.
Arendt definește cultura ca fiind acea componentă a unei societăți ce servește conservării memoriei, durabilității și imortalității. Desigur, cultura nu are un caracter cu totul dezinteresat și lipsit de orice funcționalitate pragmatică într-o societate: ea servește și unor nevoi ale oamenilor, de exemplu nevoia de frumos.
Ceea ce trăim astăzi – condensat în trei generații – nu are echivalent decât în revoluția industrială care a făcut trecerea de la societățile tradiționale agricole la cele industriale urbanizate moderne, și în revoluția neolitică, adică transformarea care, dincolo de trecerea la civilizațiile complexe agrare, a creat și premisele revoluției informaționale, prin inventarea și instituționalizarea birocratic-admininstrativă a scrierii ca formă de comunicare și control social.
Asta este/era problema la care mă refeream în preambul, nu acest nefericit care, de fapt, nici n-ar fi trebuit să fie declarat nul, căci el nici nu putea fi considerat „artist plastic” (nici măcar primitiv). Era doar un oarecare cetățean (cam obtuz, ce-i drept), bântuit de un hobby de o viață – obsesiv – datorat probabil situației sale precare de – aparent – boschetar (aș dori ca remarca mea să nu fie interpretată jignitor).
Miza în acest moment, cel puțin în înțelegerea mea, este să înlăturăm bruiajul propagandistic și să oferim spațiu de dezbatere profesioniștilor. Mai devreme sau mai târziu, pandemia va trece, dar fenomenul de care pomenesc va rămâne. De aici înainte, specialiștii vor fi doar o voce printre celelalte voci ale propagandiștilor. Toți vom avea acces la informație, dar nu vom fi ști sau nu vom avea capacitatea și discernământul să ne orientăm în cantitatea enormă de informație pe care o vom avea la dispoziție. De aceea este nevoie ca opinia specialiștilor să prevaleze în fața urletului isteric al propagandiștilor de toate felurile.
Pandemia Covid-19 este o problemă de sănătate publică, așadar constituie o situație în care intervenția statului este necesară. Însă, mai exact, ce este necesar să facă statul, care este politica optimă de atenuare a efectelor pandemiei? Din moment ce intervenția statului are atât costuri cât și beneficii – în domeniul medical, în domeniul economic, în cel educațional și în planul politic de ansamblu – are mereu sens să căutăm un răspuns guvernamental atent calibrat. În raport cu această chestiune, opinia mea este că politica autorităților române (și nu doar a lor) a fost și este suboptimală, că nu respectă principiul proporționalității amintit anterior.
Nimic nu ne împiedică să punem pe picioare o alternativă la canalele mass media mainstream sau la principalele corporații care cenzurează comercializarea anumitor cărți. Dar pentru a face așa ceva avem nevoie de determinare. De credința în reușita misiunii noastre. E vorba de o energie, încredere, speranță, determinare și motivație care ne trebuie pentru a pune pe picioare instituții alternative. Nu este suficient să le înțelegem într-un sens negativ, de plasă de siguranță. Sau să așteptăm din partea lor să ne pregătească pentru suferință. Din contră, trebuie să le privim pozitiv, ca alternative reale și, în definitiv, ca elemente care echilibrează și, cu puțină șansă, întorc balanța puterii în favoarea unui regim care ne protejează tuturor drepturilor.