Există anumite idei pe care le luăm de-a gata pentru că „le trăim”, ne naștem în ele. Suntem, cu alte cuvinte, parte și chiar produs al acestora. Națiunea este o astfel de idee. Ne naștem într-un stat național, cu anumite caracteristici, care ne dau o anumită identitate. Trăim încă într-o lume a națiunilor, însă nu a fost așa dintotdeauna și nu putem să nu ne întrebăm dacă lucrurile vor rămâne la fel și în viitor. Ce mai înseamnă astăzi statul național într-un context globalist? Cum ne raportăm la identitatea națională românească? Cum arată viitorul ideii de națiune și, implicit, al statelor naționale? Acestea sunt doar câteva dintre temele și întrebările la care vor încerca să răspundem în luna următoare.
Faptul că politologii sau istoricii îmbrățișează, de multe ori fără să știe, o perspectivă anti-fundaționalistă nu înseamnă, firește, că problemele ontologice dispar sau, cel puțin, că sunt mai puțin constrângătoare. Drumul ar trebui să fie următorul: dinspre ontologie spre politică, trecând prin epistemologie și filozofia limbajului.
Discuțiile despre variabile culturale, istorie, tradiție sau „esențe” sunt utile, dar până într-un punct. Faptele nu au fost niciodată mai importante decât oamenii care le-au produs. Problema identității, așa cum o înțeleg, nu se referă la naționalitate, la stat sau la variabile culturale, la metafizici sau ideologii, nu în mod exclusiv cel puțin, ci la o tradiție intelectuală.
Națiunea este o realitate istorică, este ceea ce statul modern inventează ca liant al comunității în momentul în care se naște statul națiune ca răspuns la războaiele religioase. Națiunea este un produs al politicilor publice ale unui stat combinate cu discursul identitar pe care acel stat îl promovează, menit să legitimeze puterea suverană pe un teritoriu dat.
Soluția nu e o competiție întru exacerbarea naționalismelor, ci lucrarea concludentă pentru a prezerva supremația tehno-economică și științifică a Occidentului (cu tot cu aliații săi democratici din Asia-Pacific). Adevărata glorie a civilizației noastre ar fi aceea de a rămâne, fără excesele și erorile trecutului, în avangarda unei umanități care intuiește că existența are un cifru transcendent.
Când vorbim de identitatea unei națiuni, rareori ne vom limita la repere geografice, studii genetice, aspecte lingvistice sau date statistice. În fond, națiunea este o „ficțiune” (în sensul de artefact al gândirii), al cărei gen proxim este „comunitatea etnică”, declarată ca atare și încadrată într-o arhitectură instituțională.
Deși ar putea părea un detaliu minor, ușor de trecut cu vederea, cele două litere unic-românești pot fi considerate și ele parte a identității naționale, iar folosirea consecventă a lor (ca și scrierea îngrijită în general) este un semn al conștiinciozității, al respectului față de cultură și al participării la ea.
Globalizarea e o realitate aducătoare de certe beneficii. Lumea a băgat de seamă că, de invoci specificul național sau nu, urmările sunt aceleași: consumerism (precumpănitor mărfuri de import, alimente, îmbrăcăminte, fie și la mâna a doua, televiziune), burse la școlile din afară, locuri de muncă în străinătate. Evident, bunul simț temperează mult aceste stări umorale generale, dar impresia mea rămâne că despre națiune, patriotism trebuie să ne referim doar la trecut.
Ideea naţională și proiectul politic rezultat este competitorul direct al marilor idei imperiale europene. Este semnificativ de relevat că dintre toate ideile naţionale sud-est europene, ideea naţională română are o componentă politică foarte clară și elegantă, şi anume că ideea română sau romană, adică romanitatea românilor, trece dincolo de etnicitate și este afirmaţia unui statut politic, acela de cetăţean roman, cetăţean al Imperiului Roman, de om liber și apărat de privilegiile cetățeniei.
Dată fiind scara de timp mare a evoluției resurselor culturale cum sunt presupozițiile ontologice, conceptualizarea istoriei, constituțiile etc., nu mă aștept ca ideea națională să dispară prea curând. Este exclus ca o simplă critică rațională individuală a ideii să ducă la o accelerare a dispariției națiunilor, pentru că ceea ce contează sunt efectele psihologice agregate și cele sociale macro, la scara populației unor întregi state, și consecințele acestor efecte asupra performanței relative a statelor într-un anumit context geopolitic.
Ceea ce cred, însă, că îi lipsește culturii românești este o formă de omogenitate sau o nouă formă de omogenitate, prin care să se poată actualiza și afirma specificul românesc în marea cultură universală – să o îmbogățească și, astfel, să se îmbogățească. Dar acest lucru nu este posibil fără o nouă înțelegere a ideii de națiune și a identității naționale.