Astfel, consider că viziunea clasică este mai amplă și mai puțin reducționistă. Însă aceasta este problematică prin „paternalismul” care o caracterizează. Pe scurt, elevul este obligat să ia parte la un proces educativ a cărei valoare îi este de neînțeles în primă fază, promițându-i-se însă un dar pe care îl va înțelege și aprecia mai târziu. I se promite că, provocându-i-se un minim „rău” imediat, i se va provoca un bine mult mai mare în viitor, unul pe care nu îl poate concepe încă, dar de care se va bucura înzecit. Are foarte mult sens să avem o astfel de atitudine în creșterea copiilor.

Omul educat, din punctul meu de vedere, nu își schimbă caracteristicile în funcție de context sau societate, epocă. Anticii educați nu diferă prea mult de renascentiști sau de iluminiști. Educația nu a fost niciodată doar stocare de informație sau interpretare a ei, ci mult mai mult. Educația înseamnă capacitatea de a filosofa, de a chestiona constant cunoașterea, de a stăpâni reflexivitatea ca pe o artă. Și mai înseamnă să poți fi în act la înălțimea a ce gândești, să reușești să întruchipezi valorile pe care le revendici. Omul educat nu se rezumă la a înțelege sau la a putea argumenta, la cunoașterea teoretică. Reperele pe care le are îi formează și caracterul. Aici ar fi o problemă în învățământul contemporan – tinde să reducă educația la forme mai mult sau mai complexe de cogniție, nu se ocupă îndeajuns de cultivarea oamenilor ca oameni.

O constatare irezistibilă prin evidența ei: elevii – şi de ieri, şi de azi – au „de învățat” (adică de memorat, de fapt) o mulțime de date, denumiri, definiții inutile. Orice elev sincer o să spună asta, uneori cu bune și juste motive. De aici până la concluzia că există întregi materii inutile e doar un pas, un pas încurajat de adulții din jur și de unii profesori. Stigmatul inutilității pică de obicei pe materii umaniste, dar nu e scutit de el nici o parte mai complicată a matematicii (la ce o să-ți folosească „în viață” integrala dublă?).

Ce vreau eu cu aceste amintiri? Să vă atrag atenția asupra faptului că o cultură se construiește pe referințe comune. Acestea fac parte din orizontul nostru de așteptare și reflecție. Pornind de la referințele comune învățăm să trăim, să comunicăm, să experimentăm emoții și sentimente. Poezia ne luminează adolescența și ne învață acea stare în care cuvintele țin de foame, de sete și de frig. Cine n-a înghețat într-un cort pe munte, în furtună, încurajându-se recitând poezii poate nu știe despre ce vorbesc.

În ultimele două secole, atât evoluțiile din filozofie, cât și schimbările sociale și economice au pus sub semnul întrebării natura educației și, implicit, dezirabilitatea și fezabilitatea modelului de educație clasică. Echipa Syntopic a încercat să surprindă unele dintre problemele cu care se confruntă în prezent acest ideal de educație. Astfel, au luat naștere câteva întrebări la care vă oferim astăzi o primă serie de răspunsuri aparținându-le domnilor Paul Dragoș Aligică, Teodor Baconschi și Mircea Morariu.

Care să fie oare relația dintre metodele de creștere a copilului favorizate de o cultură și tendințele psihopatologice ale acelei culturi? Există una? Eu tind să cred că da… Să revenim la noi, la occidentali… Noi avem așa: atmosferă permisivă, gratificație maximă și rapidă, securizare afectivă, eliminarea frustrărilor, măsuri disciplinare reduse.