Syntopic
Syntopic
Educația clasică sau exercițiul de a te lua în stăpânire
/

Când auzim „educație clasică” ne gândim, în primul rând, la cultura greacă și romană. Sau, dacă am citit eseul lui Aldous Huxley, Literatură și știință, la dezbaterea dintre Snow și Leavis despre relația spinoasă a culturii umaniste cu educația științifică – de fapt, în primele pagini ale acestui eseu, Huxley cartografiază istoric argumentele invocate atât de susținătorii educației umaniste, cât și de apologeții pregătirii științifice. Dezbaterea, cu siguranță, nu e o cacealma. Acest lucru se poate observa, printre altele, dacă ne uităm la numele care s-au angajat în această polemică: T.H. Huxley, Matthew Arnold, Lionel Trilling, Robert Oppenheimer și, nu în ultimul rând, chiar Aldous Huxley. E lesne de înțeles că dezbaterea a fost pricinuită de răspândirea și trimful parțial al darwinismului în mediile intelectuale britanice de la finele secolului al nouăsprezecelea. Ironic, dar familia Huxley începe dezbaterea pe o poziție aproape scientistă – prin T.H. Huxley, unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Charles Darwin și principala figură responsabilă de popularizarea darwinismului în epocă – și sfârșește printr-o spectaculoasă pledoarie pentru dimensiunea universală a literaturii, aflată în răspăr cu natura contingentă a descoperirilor științifice – prin Aldous Huxley.

Evoluționismul lui Darwin ridica, într-adevăr, una dintre cele mai interesante și deopotrivă presante provocări la adresa perspectivei asupra omului pe care gândirea occidentală o cultivase până atunci. Nu cumva, atrăgea atenția darwinismul, calea pe care am urmat-o până acum pentru a înțelege omul, societatea și moralitatea este mai limitată decât ne-am fi închipuit? Nu cumva, pentru a înțelege cu adevărat specia umană, ar trebui să procedăm invers decât am făcut-o până acum? Cu alte cuvinte, nu cumva ar trebui să începem de la înregistrarea faptelor exterioare, de la observațiile biologice, iar odată ce vom fi descoperit că omul nu este altceva decât un animal evoluat, să-l detronăm de pe soclul pe care cultura elenică l-a înălțat? Această relativizare a omului a dat naștere, pe bună dreptate, unei ofensive în care autori ca Matthew Arnold, F.R. Leavis sau Aldous Huxley au încercat, pe de o parte, să pondereze pretențiile hegemonice ale celor care pretindeau că ființa umană poate fi înțeleasă eminamente științific și, pe de altă parte, să reafirme valoarea culturii clasice și rolul unic pe care îl are literatura în procesul de cunoaștere (și autocunoaștere) a omului.

Dezbaterea începută acum mai bine de un secol și jumătate în lumea britanică s-a extins până astăzi și a ajuns, iată, și la noi. Există, desigur, mai multe interpretări ale acestei polemici. Unele, cred eu, mai superficiale, care văd în ea o dezbatere despre ce înseamnă să fii un om educat sau despre proporția justă dintre lecturile umaniste, exercițiile de matematică și pregătirea în științele naturii. Această „citire” pierde din vedere că miza se află în alte parte, dincolo de încercarea – meritorie în sine, de altfel – de a defini idealul „omului educat”. În definitiv, de ce „omul educat” ar fi un model sau un standard pentru ceilalți? Alte interpretări văd în confruntarea dintre educația științifică și cultura umanistă o dezbatere în jurul unei probleme mai profunde, care depășește exercițiul scolastic de precizare a caracteristicilor „omului educat”. În această „citire”, dezbaterea privește cea mai potrivită cale pentru a înțelege omul.

Ce perspectivă să adoptăm atunci când vrem să dăm seamă de cele mai profunde experiențe, gânduri și emoții ale omului? Cum să ne uităm la această ființă atât de complexă și contradictorie, capabilă deopotrivă de atrocități și noblețe, care este omul? Mai mult, fiindcă noi înșine, cei care ne punem aceste întrebări, suntem oameni, experimentăm aceleași trăiri și gânduri ca ceilalți, ne aflăm permanent în situația de a lua decizii morale, asemeni semenilor noștri – cum putem, în cazul acesta, înțelege cel mai bine omul? Dezbaterea despre educația clasică poate fi redusă, în ultimă instanță, la o cercetare a perspectivei și instrumentelor potrivite în exercițiul anevoios al cunoașterii de sine – o cunoaștere de sine care nu se referă, bineînțeles, la contingențele persoanei noastre individuale, ci mai curând la universalul din noi.

Partea bună este că astăzi am depășit, într-o oarecare măsură, această dihotomie aparentă între educația științifică și cultura umanistă. Nimeni nu se mai poate îndoi în zilele noastre – probabil cu excepția unor scientiști radicali – că progresul științific nu conduce la progres moral. Pe de altă parte, este fără putință de tăgadă că știm mai multe despre corpul și creierul uman, precum și despre mediul înconjurător și universul fizic decât știau, acum mai bine de două mii de ani, grecii. Dar știm oare mai multe despre universul interior, despre viața intelectului sau despre relația dintre gândirea teoretică și acțiunea morală decât știau, de pildă, Platon și Aristotel? Ne aflăm, așadar, într-unul dintre cele mai interesante și fructuoase momente istorice, căci avem ocazia, poate pentru prima dată, să combinăm evoluția științifică cu gândirea anticilor. Avem capacitatea să privim omul atât dintr-un punct de vedere exterior, așa-zis științific, cât și din perspectiva cealaltă, interioară, pornind de la experiențele fenomenale, de la sursele intenționalității și posibilitățile de raționare ale minții umane.

Revenind astfel la tema educației clasice, să ne întrebăm acum la ce servește ea, dincolo de această aspirație spre cunoașterea plenară a omului? Așa cum se poate observa, întrebarea aceasta este o variație pe tema mai generală a scopului cunoașterii: este cunoașterea în sine un scop sau, din contră, cunoașterea este numai o condiție necesară a acțiunii morale? Grecii au vorbit despre eudaimonia ca despre starea către care tindem sau ar trebui să tindem. Eudaimonia, tradusă în limbile moderne ca fericire, împlinire sau desăvârșire – în funcție, desigur, de presupozițiile noastre filozofice – este scopul final al ființei umane. Întrebarea este dacă pentru dobândirea eudaimoniei este suficientă cunoașterea teoretică sau, din contră, dacă aceasta din urmă este numai o precondiție pentru acțiune.

Așadar, întorcându-ne la întrebarea de mai sus, la ce servește, în definitiv, educația clasică? Simplu spus: la a ne lua în stăpânire. Omul este un melanj de instincte, afecte și gânduri pe care biologia evoluționistă și psihanaliza încearcă să-l deslușească. În orice caz, indiferent dacă există sau nu o ordine în acest amalgam de instincte, stări și procese cognitive non-voluntare și non-intenționale, omul are posilibitatea nu doar să le stăpânească, dar și să le disciplineze și, într-o oarecare măsură, să le rafineze. Căci, fără-ndoială, și Zampano, acea brută interpretată magistral de Anthony Quinn în La strada, putea să iubească, dar într-un fel primitiv și necioplit. Educația clasică presupune îmblânzirea instinctelor, controlul asupra lor, intelectualizarea emoției și, nu în ultimul rând, disciplinarea minții. Moștenim de la antici o schemă tripartită a sufletului uman, compusă din apetit, afect și intelect. O bună parte din filozofia antică, în special cea de inspirație platoniciană, se concentrează pe stăpânirea și transfigurarea apetitutului și afectului, astfel încât, odată domesticite, ele să devină un motor al vieții intelectuale. Ascetica creștină a preluat, cu anumite modificări, această înțelegere a sufletului uman și a transpus-o în cadrele unui urcuș spiritual. Nu suprimarea, așa cum greșit au înțeles puritanii mai târziu, ci reconvertirea instinctului și afectului este, de fapt, miza ascezei spirituale.

În fine, educația clasică, înțeleasă ca simbioza dintre educația științifică și cultura umanistă, așa cum o descriam mai sus, poate fi interpretată mai corect ca un exercițiu de luare în stăpânire a propriei persoane. Căci, până ne luăm conștient în stăpânire, suntem purtați dintr-o parte în alta de un amestec incontrolabil de instincte, afecte, stări, dispoziții și frânturi de gânduri. În lumina cunoașterii, atât părțile inferioare ale sufletului nostru, cât și mintea noastră sunt luate în stăpânire. Educația clasică este, înainte de toate, o educare a instinctului și afectului, o altoire a lor la triunchiul pe care rațiunea ni-l pune la dispoziție. Educația clasică, cu alte cuvinte, înseamnă deopotrivă stăpânire și transfigurare; căci stăpânirea instinctelor și emoțiilor fără transfigurare duce la puritanism, pe când transfigurarea, la civilizație. Astfel, educația clasică, redusă la esență, este un exercițiu – de cele mai multe ori de-o viață – care ne transformă din ființe aflate în servitutea arbitrarului și contingentului în condiția nobilă de stăpâni asupra noastră înșine.

Imagine: William Blake – „Isaac Newton” (1795), Sursa: Wikipedia


image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Robert Gabriel Ciobanu este exchange student la Facultatea de Economie, Universitatea Sapienza din Roma, Adam Smith Fellow la George Mason University, și urmează în paralel un doctorat în Științe Politice în cadrul Școlii Interdisciplinare de Studii Doctorale, Universitatea din București.

Un comentariu la „Educația clasică sau exercițiul de a te lua în stăpânire”

  1. Trebuie sa recunosc faptul ca am privit cu admiratie felul in care te-ai plimbat pe firul argumentarii ideilor. Cred ca nu am ajuns (inca!) la o astfel de maturitate a textului si a sensurilor din cuvant. Dar eu am o intelegere diferita in ceea ce priveste raportul educatiei clasice cu morala si posibilitatea de a te lua in stapanire.

    Educatia clasica ne poate organiza mintea si largi orizontul sensurilor, dar nu ne face mai morali, mai stapani pe sine. Si asta pentru ca doar descrie (nu pune in exercitiu) CE CREDEAU ANTICII despre virtute, adevar, morala, etc. Mai mult decat atat. Ea nici macar nu ar trebui sa isi mai propuna formarea oamenilor morali, sa isi mai atribuie o astfel de responsabilitate atat timp cat avem alte instrumente. Asta este o abordare – gresita din puctul meu de vedere – justificata de clasicisti/umanisti pentru a argumenta nevoia studierii filologiei clasice. Exista o corelatie (pseudo)stiintifica intre morala si educatia clasica, in primul rand construita de istoriografia culturii europene din ultimele 2-3 milenii si pentru ca cercetarile din ultima suta de ani i-au luat in considerare mai mult pe cei care, pe langa studiile/cunostintele de filologie clasica, erau si morali sau traiau intr-un grup social steril, ocolit de provocari. Ma refer la liderii, ganditorii, umanistii care oricum proveneau din familii bune si clase elitiste, adica din mediile sociale privilegiate in care se studia marea cultura clasica. Dar asta nu inseamna ca au devenit mai buni, mai civilizati pentru ca i-au asimilat pe vechii greci. Intr-adevar, acest demers te poate ridica daca esti deja „deschis catre” si educat intr-o oarecare masura. Sa ne reamintim ca educatia nu poate construi decat conditiile invatarii.

    In ceea ce priveste implementarea ei vazuta ca educatie de masa (cazul sistemului educational din Franta), lucrurile stau putin diferit. Nivelul de civilizare al francezilor este mult prea ridicat in comparatie cu cel al altori tari din Europa si cred ca vine din alte surse. Impresia mea este ca ei introduc latina si greca veche in curricula scolare pentru a creste numarul de filologi, traducatori, umanisti in cultura. Nu imi dau seama in ce masura problema educatiei morale intra in ecuatia asta. Sau poate nu am suficiente informatii. Franta, Italia, toti europenii au nevoie de educatie clasica, dar nu in orice conditii si nu cu scopul de a „proiecta” cetateni morali. Cat despre situatia din tara… sistemul nostru educational este plin de pastarnaci si gospodine-satelit care habar nu au in jurul carui corp ceresc graviteaza/cad. Sunt oameni captivi in propria lor gandire limitata. Poate mai bine de jumatate dintre ei stapanesc gramatica limbii materne, dar sunt victimele analfabetismului functional. Iar clasicismul este ceva mult prea indepartat de universul lor existential
    incat sa-i poata interoga utilitatea. Pe langa ei, filologii clasicisti sunt complet straini de progresele majore facute de Stiintele Educatiei in ultima suta de ani.

    Revin acum la subiect. Problema moralei m-a interesat si pe mine o lunga perioada de timp. A fost o vreme in care am considerat inteligenta mai presus de orice si m-am comportat ca atare: daca am inteligenta nu mai conteaza nimic altceva. Eu, fiind transfigurat de prostia crasa a OAMENILOR BUNI din jur, ajunsesem sa venerez IQ-ul si cu greu am reusit, in ultimii ani, sa-mi restaurez o buna parte din propria persoana, demnitate, luciditate. Ce imi doresc sa afirm cu asta este ca am si experimentat tensiunea echilibrului mentinut pe firul-hotar dintre cele doua lumi: decaderea si viata traita in termenii eticii, moralitatii, etc. Nu ma raportez doar la referinte teoretice.

    Daca pana de curand educatia clasica a fost sursa principala de alimentare a umanismului (si sper sa ramana in continuare asa!), nu cred ca are vocatia reala de a fi considerata si sinteza dintre umanism si lumea stiintifica. Iar de asocierea ei cu punerea in exercitiu a educatiei morale nici nu poate fi vorba. Nu cred ca solutia propusa de tine este varianta general valabila, varianta care ar trebui sa reprezinte modelul de referinta.

    Accentul ar trebui mutat, pentru a-l intelege mai bine pe om, pe stiintele sociale cu varful lor de lance – psihologia – prin prisma faptului ca este foarte apropiata de stiinta (coeficientul de inteligenta este cel mai stiintific/aproximativ concept din stiintele sociale),dar si ofera raspunsuri cu privire la natura sau existenta umana. Contributia lui Jung a intors pe dos umanitatea intreaga.
    Poate cel mai strans raport dintre educatie si morala este cel articulat prin investigarea inconstientului personal si colectiv. Primul iti justifica dezvoltatea propriei vieti si te invata cum sa te raportezi la lume pornind de la propriile tale abilitati si limitari, cel din urma reitereza obiceiul nostru (al europenilor) de a ne raporta ciclic la trecut (vezi Renasterea). Prin inconstientul colectiv ne putem intoarcem in timp, pe firul istoriei, pentru a intelege de unde venim. Si asta aduce cu sine decantarea istoriei si a evolutiei naturii umane prin prisma propriei experiente transgenerationale – care este vie in comparatie cu cea citita din lucrarile marilor clasici.

Scrieți un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată.