Renașterea, Reforma, revoluția industrială, curentele de expresie atee (comunismul) au caracterizat acest lung răstimp de coabitare religie – secularizare. Și de o parte și de alta, filonul creativ a fost copleșitor, doar că societatea omenească merge înainte. Omul se autodepășește permanent. Așa s-a născut inteligența artificială.
Cu alte cuvinte individualitatea este o expresiei a libertății. Nu suntem și nu vom fi niciodată liberi dacă ne vom folosi libertatea să fim asemenea celorlalți sau să ne evaluăm conform caracteristicilor generale. În schimb avem șansa libertății, care ne privește direct, prin bucuria de a trăi cu noi înșine, de a ne descoperi așa cum suntem, cu experiențele, emoțiile, valorile, responsabilitățile, reușitele și plăcerile pe care le trăim.
Concluzia acestei expuneri este că natura criminală a nazismului nu se fundamentează pe iraționalitatea pură a principalelor sale figuri, ci – mai rău – pe rațiunea ghidată de o religie a imanentului (la rândul său irațională) care solicita crima. Reacțiile polemice la excesele contemporaneității pot lua forme asemănătoare celor întâlnite în contramodernitatea interbelică, fapt pentru care raportarea oportună la regimurile secolului al XX-lea, inclusiv la dimensiunea lor religioasă, reprezintă o tehnică de analiză deosebit de utilă.
Biserica are acum menirea de a demonstra că adevărul de credință reprezintă o soluție pentru cel puțin două aspecte ale lumii de azi: 1) pentru problema diversității sociale și 2) pentru problema relativismului. Iar substanța acestei soluții este iubirea necondiționată a aproapelui după modelul Hristic. Iubire ce e autentică doar atunci când are capacitatea de a transcende toate deosebirile.
Nu doar tinerii au nevoie de un proiect european solid (așa cum promovează adepții intervenționismului), ci chiar Uniunea Europeană are nevoie de o generație puternică de tineri: una ancorată în realitate, nicidecum în utopie. Nihiliștii de ieri și de astăzi se înghesuie să ne prezinte starea deplorabilă a tineretului european, prezentând neobosit statistici despre lipsa locurilor de muncă, a nivelului general scăzut de competențe și oportunități și prea puține soluții.
Dacă înțelegem secularizarea ca o filosofie ce propune golirea spațiului public de pretenții metanarative religioase sau de altă natură, atunci „clasicii” liberalismului și iluminismului sunt candidații evidenți pentru titlul de „Părinți ai ordinii seculare”. Dar revoluția științifică și criza metafizicii clasice trebuie să fie în mod obligatoriu introduse în ecuație, întrucât liberalismul se „hrănește” dintr-o viziune în care lipsesc cauzalitatea formală și cea finală, și în care natura și societatea pot fi reconfigurate în orice mod sub forța rațiunii și a investigației științitice.
Planurile pentru egalitate de șanse pot fi utile în mediul intern organizațional pentru o producție academică didactică și de cercetare, la fel ca oricare document de politică internă. Astfel de planuri pot îmbunătăți performanța generală academică și a institutelor de cercetare, ele nu trebuie privite ca având o valoare în sine și ca general aplicabile în societate. Ele pot funcționa foarte bine când există limite clare între zona profesională și cea personală, limite care nu existau în comunism, dar există în capitalism, când spațiul public nu este acaparat de un partid sau altul, de o viziune asupra lumii sau alta, și când cercetătorii înșiși nu amestecă rolurile profesionale cu cele personale.
Miza acestei abordări este înțelegerea faptului că sensul plenar al spiritului se reflectă în noi, însă libertatea pe care ne-o arondăm, ca autori de text dar, în primul rând, ca agenți raționali și vii ai spiritului, este ceea ce reflectă diferența între un text oarecare și o operă trăită.
Sistemele de IA care „învață” despre virtuți nu pot dezvolta motivațiile morale cerute de cadrul eticii aristotelice: nu este suficient ca sistemele de IA să acționeze virtuos, ci mai este nevoie și ca acțiunea lor să fie bazată pe motivațiile adecvate și să fie adaptată la contextul situațional specific. Or, sistemele de IA nu au capacitatea de a dezvolta motivațiile interne potrivite și nici nu au potențialul de a deveni un phronimos aristotelic, de a intui acțiunea virtuoasă relativ la variațiile contextului. Pentru aceasta sunt necesare, în perspectiva aristotelică, afectele, capacitatea de a simți, parte inerentă a biologiei umane.
Textul lui Aristotel, deși este, poate, neclar în anumite privințe, aduce o contribuție semnificativă problemei metafizicii, înțeleasă atât ca teologie, cât și ca ontologie. Ea ne înfățișează categoria cea mai generală, lipsită de gen proxim sau de determinații. Aceasta nu are gen proxim tocmai pentru că nu are determinații, iar ea nu are determinații pentru că este o pre-condiție pentru celelalte existențe, o totalitate ultimă și subzistentă.