Întâlnirea veridică este într-adevăr miraculoasă, însă miracolul ei nu sălășluiește în afara sa. Nu raporturile externe transformă întâlnirea în miracol, ci pura întoarcere către sine, către miezul intim al ființei sale. Întâlnirea este miracol pentru că este de-ne-prevăzut, de-ne-cuprins, de ne-clasificat. Întâlnirea este miracol pentru că este devenire, iar prin aceasta este spontaneitate, incandescență și curgere. Întâlnirea este miracol pentru că oferă mai mult decât ne-am aștepta, tocmai din locul de unde nu ne-am aștepta. Întâlnirea este miracol pentru că înfățișează „jocul”, în „zig-zag”, al posibilității de a fi.

Așteptăm mereu o suită de „mari întâlniri”, „mari prietenii”, „mari dialoguri” etc. Nimic mai fals! Înălțimea acestor evenimente este asigurată prin ele însele. Setea umană pentru spectacol și spectaculos deopotrivă ne-a deformat așteptările în mod negativ, din păcate ajungând să culegem roadele unui „omenesc prea omenesc”. „Marile prietenii”, așa cum sunt ele numite cu diverse ocazii, nu sunt „mari” datorită oamenilor pe care îi leagă, ci datorită autenticității legăturii care le însuflețesc.

Extinzând şi generalizând, putem spune că orice formă inadecvată de exhibare a faptului religios şi vânturarea lui în spaţiul public constituie o formă de secularizare din interior. Printr-o asemenea atitudine poţi deveni, ca om credincios, cu tot cu valorile pe care le împărtăşeşti, batjocura lumii. Aici aş detecta secularizarea ca un „miracol pe dos”, pentru că impune o anumite exigenţă morală în rândul clerului care pactează cu duhul decăzut al lumii imorale.