În critica intelectului, Hegel a întors într-un fel Antitetica rațiunii pure împotriva intelectului dogmatic însuși. Kant a preluat și folosit (în mod limitat) procedeul isostheneia al scepticismului antic în cadrul Antinomiei rațiunii pure. Hegel admite ambele influențe, arătând însă cum antitetica limitată a lui Kant trebuie și poate fi generalizată la structura întregului spațiu logic.
Studiul lui Hegel despre Deosebirea dintre sistemul lui Fichte și sistemul lui Schelling (1801) – denumit simplu Differenz-Schrift și citat sub forma DS – este locul unde se naște propriu-zis conceptul speculativ1. Deși Hegel din perioada de la Jena este perceput deocamdată în postura subalternă de disicipol al lui Schelling, o lectură atentă va schimba această percepție.
Partea tragi-comică a realității totalitare este că majoritatea locuitorilor, în frunte cu mai toate căpeteniile comuniste, tânjesc după mult hulitul capitalism. De câte ori pot, se refugiază în sânul lui. Abia când va apărea fenomenul invers, de goană spre Moscova, Havana sau Phenian, lumea va trebui să se întrebe ce o așteaptă.
Fericirea, o arată epicureenii, nu implică excesul, surplusul, ci doar un strict necesar. Or, în mentalitățile capitaliste pare că tocmai acestea fac cărțile, că acumularea de bunuri se aliază unui tip de necumpătare, de lăcomie. Așadar, întrebarea este nu ce justifică moral excesul – orice doctrină a fericirii e un alibi moral, în fond –, ci de unde se trage.
Cu ocazia celor două săptămâni dedicate viitorului capitalismului, redacția noastră a schițat câteva întrebări relevante pentru această tematică, încercând să afle, după cum v-am obișnuit deja, perspectivele unor personalități din diverse domenii de specialitate cu privire la subiectul propus. Le mulțumim invitaților noștri, domnul Virgil Iordache și domnul Alin Tat, pentru că și-au luat din timpul lor să răspundă acestor întrebări!
De aceea, sunt tentat să schițez două tipuri de răspunsuri la întrebarea esențială „ce este o persoană” – unul „tactic”, defensiv, destinat celor care se află în plin asalt împotriva demnității umane; și un altul cu o deschidere potențial nelimitată, destinat celor care nu susțin cultura morții, înțeleg demnitatea umană, și sunt gata să facă un pas în plus, către „revrăjirea lumii” și plasarea omului în întreg contextul său cosmic și sofianic.
În primul rând, două elemente cheie ale libertății de exprimare sunt libertatea de opinie și libertatea de informare, iar de aceasta din urmă se profită rareori. Opinia este cel mai adesea înțeleasă ca manifestare a gândului, însă o mare parte dintre oameni nu își formează gânduri informate, ca urmare a unei analize raționale, ci cred orice gând li se ivește în minte din momentul în care acesta apare. Iar libertatea de exprimare se rezumă la împărtășirea opiniei, fără exercitarea libertății de informare.
Una dintre cele mai mari realizări ale teologiei ortodoxe moderne o reprezintă dezvoltarea conceptului de persoană. Acest concept apare pentru prima data în secolul al IV-lea, când Părinții Capadocieni sunt nevoiți să diferențieze între două sinonime: natura (ousia) și ipostas (hypostasis) pentru a apăra atât consubstanțialitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cât și unicitatea lui Dumnezeu.
În demersul de a caracteriza „persoana“, eventual printr-un criteriu facil de recunoaștere, situațiile limită sunt de o elocvență aparte. Ne este de ajutor să intuim ce entitate ar putea fi considerată drept persoană pentru a releva limitările acestui concept. Căutările de pe parcursul acestui articol se vor desfășura în zona tehnologiei, unde avansul computerelor aduce anumite perspective asociate inclusiv domeniului SF1 în realitate.
Libertatea este un cuvânt iconic în axioma literară şi juridică a realităţii actului de creaţie, determinând câmpul gravitaţional al expresiei poetice a avangardiştilor „pe o planetă nouă cu o altă atmosferă şi cu o nouă geografie a sensibilităţii“ […] Legătura ontologică dintre autor şi operă se concretizează în scoarţa unei analizei juridice prin cercetarea existenţei unei activităţi creative, premergătoare momentului zămislirii operei, şi aprecierea libertăţii de creaţie a autorului la momentul conceperii acesteia.