Redacția Syntopic vă propune în această perioadă o temă foarte actuală și interesantă: distincția dintre știință și scientism. În acest sens, dorim să le mulțumim invitaților noștri, Andrea-Annabella Nistor și Cristian Pascu, pentru că și-au făcut timp să se gândească la această problemă și să împărtășească cu noi răspunsurile lor la întrebările pe care le-am pregătit. 

 

1. În trecut, lipsa progresului științific a făcut ca anumite probleme să fie incluse în câmpul de studiu al metafizicii. În prezent însă, avansul științific este unul fără precedent, astfel că au fost dezvoltate tehnologii ce permit, spre exemplu, studierea modului în care funcționează activitatea mentală, de acest lucru ocupându-se neuroștiința. Considerați că validarea ipotezelor scientiste depinde doar de adecvarea instrumentelor, astfel că, având instrumente mai sofisticate tehnologic, vom reuși să aducem răspunsuri pentru problemele ce au fost până acum tratate din perspectivă metafizică sau, chiar și în ciuda existenței unor instrumente destul de sofisticate de analiză științifică, știința tot nu va reuși să ofere un răspuns anumitor probleme?

Andrea Nistor: Chiar și în ciuda existenței unor instrumente sofisticate și avansate, știința nu poate oferi un răspuns anumitor probleme, ceea ce duce uneori la inventarea unor noi ramuri ale sale, precum fizica cuantică. Ca să mă folosesc de cele mai populare exemple, în cazul „efectul fluturelui” sau „teoriei corzilor” există diverse probleme pentru soluționarea cărora nu se pot folosi nici măcar instrumente avansate, deoarece se consideră că fenomenele pe care le conceptualizează cele două teorii sunt „invizibile”. Prin urmare, nu se pot folosi aparate sau instrumente pentru a arăta cum funcționează acestea de fapt. Dar să presupunem că este posibil ca aparatele sofisticate să confirme aceste teorii. Odată confirmate, ne vom întreba: „Acum ce urmează?”. Având în vedere că scopul științei este de a continua să găsească un răspuns pentru tot ce există în natură, problema majoră de care știința „se împiedică” este crearea altor teorii pe urmele demonstrațiilor anterioare. Din învățăturile lui Aristotel, se știe că toată cunoașterea necesită demonstrație și toate demonstrațiile pleacă de la ceea ce este mai inteligibil prin natură la ceea ce este mai puțin inteligibil. Atunci, fie procesul continuă la nesfârșit, fie se oprește la primele principii nedemonstrate, care sunt cunoscute cu certitudine. Consider că nu este nici măcar benefic sau posibil să se găsească un răspuns științific la toate problemele lumii naturale, din cauză că unele din aceste probleme depășesc pur și simplu capacitatea minții umane de a le înțelege.

Cristian Pascu: Am să îmi permit să încep cu o mică anecdotă personală care explică, cumva, felul în care mă raportez eu acum la relația dintre știință și filosofie. Când m-am înscris la cursurile de masterat ale Facultății de Filosofie, am făcut-o din simplul motiv al unui complex de inferioritate față de filosofie, despre care nu știam mai nimic. Dădusem din întâmplare în biblioteca Facultății de Fizică, al cărei student fusesem cu mulți ani înainte, peste Introducerea în metafizică a lui Martin Heidegger. Și această întrebare, „De ce există ceva și nu, mai curând, nimic?”, m-a fascinat pur și simplu. Ceea ce mi-a stârnit curiozitatea față de filosofie ca un domeniu al gândirii parcă dintr-o cu totul altă lume. Am fost dezamăgit atunci să văd că Heidegger nu răspunde, de fapt, acestei întrebări. Cum aveam să aflu mai târziu, filosofia este, mai degrabă, o artă a întrebărilor și mai puțin o sursă a certitudinilor. Numai că, cu o foarte mare surprindere, am aflat că există între filosofi un complex de inferioritate față de știință. Și apoi, mai puțin surprinzător, că există un complex de superioritate al unor oameni de știință față de filosofie. Iar asta din simplul motiv că știința are, pe lângă succesul explicativ din ultimele patru secole, și contribuții concrete la dezvoltarea societății, spre deosebire de filosofie care, în ochii unora, nu puțini, este vorbărie goală. Mi se pare simptomatică sentința hilară și curios de ignorantă a lui Stephen Hawking cu privire la „moartea filosofiei” dintr-una din ultimele sale cărți de popularizare a științei, The Grand Design. Ori pentru mine, filosofia, așa cum este practicată ea astăzi, compartimentată disciplinar, chiar și cu puțina familiarizare din cadrul studiilor de masterat și prin lecturile personale ulterioare, a avut un rol transformativ în toate aspectele vieții mele, personale sau profesionale. Tocmai fiindcă mi-a pus la dispoziție un întreg instrumentar de gândire, dezvoltat și finisat pe o perioadă foarte îndelungată de timp, și nicidecum un set de răspunsuri. Și îmi amintesc unul din primele aspecte semnificative în care filosofia a avut un rol benefic pentru mine, anume momentul în care mi-am oferit o definiție a discernământului, un termen de care mă tot loveam ca și creștin practicant, dar a cărui înțelegere, de principiu măcar, îmi scăpa. Și definiția pe care mi-am dat-o, și care m-a însoțit de atunci, a fost aceasta: abilitatea de a deosebi într-o situație dată care sunt elementele componente acelei situații, natura lor și a relațiilor dintre ele. Definiţie care a avut în primul rând rolul de a mă pune în gardă cu privire la propria ignoranţă şi a provizoratului propriilor concluzii.

Încheind anecdota personală cu această definiție a discernământului, dată fiind complexitatea subiectului, cel mai potrivit din partea mea ar fi nici să nu încerc să formulez un răspuns întrebării dacă va ajunge știința vreodată să explice complet, într-un cadru strict naturalist, realitatea și mintea umană odată cu ea. Dacă am să îmi permit, totuși, să dau un răspuns, am să o fac tot dintr-o perspectivă personală și cu siguranță neoriginală. Intuiția și predicția mea ar fi că nu, fiindcă în principiu mintea umană nu poate să se explice complet pe sine ca obiect al propriului său studiu. Avem aici nu numai o circularitate epistemică, a relației de cunoaștere între cunoscător și sine, ci și una ontologică, fiindcă suportul metafizic al cunoașterii este chiar cunoscătorul. Ca o analogie, ne putem întreba cum și-ar putea cineva vedea propriul chip fără să se observe vreodată în oglindă. Și-l poate pipăi cu mâinile, să spunem, și își poate face o idee vagă despre forma chipului său, dar niciodată acest tip de cunoaștere nu va putea echivala cu tipul de cunoaștere vizuală. Cumva echivalent cu clasica problemă din filosofia minții, al cercetătoarei care știe totul despre culori din punct de vedere teoretic, dar a văzut toată viața lumea în alb și negru. Se poate spune despre ea că are cu adevărat o cunoaștere a culorilor?

Această speranță, veche deja de câteva secole, a găsirii unui set minim de ecuații care ar putea explica tot, măcar și numai în principiu, rămâne, totuși, sub toate aspectele o naivitate. În fața celor trei mari necunoscute fundamentale care încadrează domeniul posibil al cunoașterii umane, anume conștiința (de sine), originea vieții și existența a ceva în general, când s-ar fi putut, la fel de bine, să nu existe nimic, în fața acestora deci, micul succes al unificării a trei din patru forțe fizice fundamentale poate fi considerat a fi un pas semnificativ către o cunoaștere completă a realității doar din pură ignoranță filosofică. Mai mult, această tensiune de inferioritate-superioritate între știință și filosofie are subiacentă o pretenție a cunoașterii de sine prin sine, ceva de tipul existenței conștiente de sine și prin sine. Cumva, miza, de fapt, asta ar fi, accederea către poziția generică de existență necesară și autosuficientă. Ceea ce ar înseamna că, în ciuda progresului, nu modestia a prevalat, ci pretențiile metafizice ale științei au rămas aceleași. 

 

2. Este dezvoltarea științifică o condiție necesară și suficientă a dezvoltării atitudinilor de tip scientist? Dacă nu, care considerați că ar fi ingredientele care contribuie la îmbrățișarea unei atitudini idolatre față de știință?

Andrea Nistor: Dezvoltarea științifică contribuie la astfel de atitudini, dar nu de una singură. Oamenilor le place să se minuneze, iar știința le oferă această plăcere. Celor curioși le hrănește dorința de a ști mai multe prin numeroasele sale domenii, iar descoperirile științifice viitoare ar putea fi nelimitate. Ceea ce poate duce la un fel de fanatism sunt aceleași motive perene, care țin de psihologia umană: dorința de a face parte dintr-un grup, tulburări mintale, plictiseală, căutarea noutății, nevoia de validare a ideilor sau convingerilor proprii, nevoia de a crede în ceva superior lor, care îi poate ajuta în rezolvarea diverselor probleme. Astfel, știința „ia locul” religiei. În opinia mea, cauza apariției fenomenului de înlocuire a religiei cu știința este aceea că în știință s-au putut demonstra anumite lucruri care, înainte de inventarea instrumentelor tehnologice, nu puteau fi explicate decât printr-un apel la divinitate. Un asemenea exemplu este explicarea fenomenului fulgerului.

Cristian Pascu: Şi în acest caz, răspunsul meu tinde să fie nu. Ceea ce mă face să consider că un tip sau altul de scientism a existat şi va exista întotdeauna este ceea ce înţeleg eu prin ştiinţă şi, respectiv, idolatrie. Din cele două accepţiuni comune ale termenului de ştiinţă, una restrictivă şi clar delimitată de un anume tip de metodă, iar alta deschisă includerii oricărei forme de cunoaştere, eu o prefer pe a doua. În acest sens, nu consider problematică folosirea termenului de ştiinţă pentru un anumit set de practici, fiindcă în final relevantă este valoarea de adevăr a propoziţiilor descriptive sau predictive ce rezultă din sau corespund acelor practici, respectiv metodelor implicate. În acest sens, de exemplu, horoscopul este o ştiinţă care, în baza unor justificări false, oferă predicţii care se dovedesc adevărate doar aleatoriu. Totuşi, este o ştiinţă investită cu autoritate de o parte numeroasă a publicului şi, deci, putem găsi şi aici o formă de idolatrie.

Încărcătura idolatră investită într-un anumit tip de ştiinţă ţine astfel mai mult de psihologia practicanţilor acelei ştiinţe. Apoi, pe lângă definiţia de dicţionar a termenului idolatrie, ca fiind o admiraţie excesivă faţă de ceva anume, o definiție de altfel relativistă, deci nu foarte utilă, aş adăuga şi ceea ce consider eu că este semnificativ din punct de vedere psihologic în raportul dintre idolatru şi obiectul idolatriei, oricare ar fi acesta. Anume, un raport simetric de dominaţie şi submisivitate, adică de control reciproc. Şi spun că este simetric fiindcă pentru ca idolatria să fie posibilă, să se manifeste, obiectul idolatriei este dependent de existenţa unui subiect al idolatriei, de idolatru. Similar cu situaţia politică în care un despot, pentru a fi şi acţiona despotic, este dependent de existenţa unor supuşi. La rândul lor, aceşti supuşi, tocmai prin mijloacele create de raportul de forţe dintre ei şi despot, pot controla voinţa despotului. În termenii psihologiei moderne, cum observa Freud, în orice relaţie sado-masochistă putem identifica o formă de sadism în componenta masochistă şi invers.  

De exemplu, în cazul practicilor religioase în care forţele naturii sunt îmblânzite prin invocarea zeităţilor corespunzătoare lor, aceste practici au pretenţia de ştiinţă cu o anumită metodă asociată. Chiar dacă conţinutul acestui tip de ştiinţă este foarte diferit de ştiinţa modernă, putem identifica o pretenţie comună: înţelegerea şi controlul forţelor naturii. Fiind vorba despre idolatrie, deci despre o atitudine psihologică, şi nu despre adevărul propoziţiilor specifice diverselor paradigme, putem înţelege cum o formă sau alta de idolatrie a fost şi este posibilă independent de gradul de progres a ceea ce înţelegem azi prin ştiinţă modernă. Fiindcă, în fond, scientismul contemporan are această pretenţie că ştiinţa este cea mai bună sau singura cale de acces la adevărul legilor realităţii, aceste forţe pe care înţelegându-le (i.e. supunerea) şi controlându-le (i.e. dominaţia) vom avea, asemenea culturilor cu credinţe similare, dar de tip religios, o viaţă bună.

 

3. Una dintre cele mai cunoscute viziuni scientiste este cea a lui Auguste Comte, care considera că sensul istoriei evoluează treptat de la vârsta copilăriei, dominată de credințe religioase și magice, la vârsta tinereții, căreia îi corespunde sistemul metafizic de gândire, și culminând în triumfarea modului de înțelegere științifică a lumii la vârsta adultă. Cât de aproape considerați că se află epoca contemporană de modelul propus de Comte?

Andrea Nistor: Modelul propus de Comte are și, totodată, nu prea are relevanță în ziua de azi. Copiii n-au nicio credință religioasă în mod spontan, decât dacă li se impun aceste credințe de către adulți, însă credințele magice tind să fie instinctuale și dominante la copii, dacă nu intervin adulții, care să le explice și să îi învețe mai multe despre lumea înconjurătoare. Înțelegerea științifică și sistemul metafizic de gândire pot fi întâlnite în cazul ambelor categorii, atât în cazul tinerilor, cât și în cel al adulților. Aceasta se întâmplă din cauză că, acum, tinerii sunt înconjurați de foarte multe informații, care îi ajută să înțeleagă lumea atât din din punct de vedere științific, cât și metafizic, iar adulții încearcă să păstreze ceva din gândirea metafizică, din moment ce există încă multe probleme științifice fără răspuns.

Cristian Pascu: Consider că deja a fost depăşit acel stadiu. Acum suntem cumva la vârsta bătrâneţii senile, când memoria este serios afectată, istoria pare să nu fi fost mai îndelungată de câteva zeci de ani, starea de sănătate emoţională depinde de schimbările sezoniere şi, per ansamblu, avem nevoie de o constantă supraveghere şi o grijă continuă. Dincolo de glumă, nu chiar lipsită de ceva adevăr amar, găsesc uşor naivă, deşi parţial justificată, această analogie între vârstele umanităţii şi vârstele omului. Similar s-ar putea construi şi naraţiunea inversă, în care vârsta antichităţii ar putea fi văzută ca o bătrâneţe senină şi înţeleaptă, apoi o maturitate a colaborării cunoaşterii filosofice şi a celei teologice, urmată de avântul tineresc, entuziast şi rebel, al descoperirilor ştiinţifice, cu un final deloc surprinzător într-o ignoranţă naivă a copilăriei timpurilor pe care le trăim, în care discursul public general seamănă mai mult cu o criză de tantrum decât cu un dialog constructiv. 

Raţionalizarea istoriei este necesară şi firească, dar nu poate fi suficientă înţelegerii, pentru simplul motiv că nu poate evada subiectivitatea inerentă istoricului, profesionist sau diletant. În acest sens nu poate fi vreodată nici obiectivă, nici definitivă, tocmai fiindcă subiectivitatea este tot timpul la lucru şi îi este specific faptul acesta de evada tiparele stricte ale categoriilor obiectivităţii. Chiar Jung observă într-un articol al său, al cărui titlu îmi scapă acum, că pozitivismului, ca manifestare culturală extravertă, îi va urma în mod firesc o contrareacţie culturală introvertă, pe care, cred eu, o putem uşor identifica cu postmodernismul. Avem, deci, o predicţie confirmată a evoluţiei istoriei umanităţii pe baza psihologiei umane. Lucru, până la urmă, deloc suprinzător, din moment ce orice fenomen emergent va păstra la nivel macro caracteristicile micro ale elementelor componente. Dar cum la nivelul individual, al fiecărui om participant cu un rol mai mult sau mai puţin semnificativ în evoluţia istoriei, stadiile de dezvoltare nu sunt liniar determinate, cu atât mai puţin la nivel societal şi generaţional. 

Am să închei tot într-o notă oarecum personală, cu o observaţie legată de raporturile dintre generaţii, fiindcă eu însumi am trecut deja prin câteva vârste şi, mai mult, sunt tată al unui tânăr care tocmai ce şi-a început viaţa de adult. Este comună pretenţia generaţiilor mai în vârstă de a le fi respectată experienţa de viaţă, aşa cum şi generaţiile mai tinere îşi cer dreptul de manifestare liberă de constrângerile şi tiparele de gândire care vor fi fost valabile cu ceva timp în urmă, dar care acum se cer ele însele regândite şi reconsiderate. La fel ca în cazul raportului dintre filosofie şi ştiinţă, ca reprezentante a două vârste diferite ale umanităţii, avem şi aici, mai local, o tensiune de inferioritate-superioritate nejustificată. Nici generaţiile mai tinere nu ar trebui să fie considerate în vreun fel inferioare, nici generaţiile mai în vârstă, nici intenţionat, nici forţat, nu ar trebui să fie puse în poziţia de a-şi folosi experienţa sub formă de autoritate dictatorială. O greşeală pedagogică şi parentală, pe cât de elementară, pe atât de gravă, este desconsiderarea celui căruia i se predă ca unul ce este inferior în virtutea ignoranţei în aspecte în care nu avea cum să fie altfel decât ignorant. Ori succesul şi firescul unei relaţii transgeneraţionale autentice ţine tocmai de înţelegerea, mai ales din partea generaţiilor în vârstă, a modalităţilor în care nu cunoştinţele, ci, mai profund, intuiţiile care au condus la acele cunoştinţe trebuiesc, de fapt, transmise. Şi asta nu într-o formă neschimbată, ci tocmai prin luarea în considerare a potenţialului generaţiilor viitoare, acestora să le fie respectată forma proprie pe care o vor lua aceste intuiţii. Tocmai în acest fel este cu adevărat valorificată istoria personală a fiecăruia dintre noi, independent de o formă sau alta de eschatologie a umanităţii.

 

Imagine: Unsplash

image_pdf

Dacă v-a plăcut articolul pe care tocmai l-ați citit, puteți să sprijiniți printr-o donație următoarele texte pe care le pregătim pentru dumneavoastră, accesând:
Syntopic este un proiect publicistic inedit, care încearcă să aducă laolaltă opinii, idei și autori într-un cadru de dezbatere civilizat. Este inedit deoarece își propune să introducă în spațiul românesc teme și argumente care, în general, lipsesc din dezbaterea publică. Este pluralist fiindcă nu urmărește o linie doctrinară sau ideologică, ci promovează standardele și valorile perene ale dialogului rațional și respectului față de celălalt.

Scrieți un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată.