În mod ideal, nu există o tensiune între filosofie și teologie, ci doar o complementaritate. Ce cred că este necesar în filosofie este o acceptare a faptului că orice cunoaștere este posibilă datorită unei revelații a misterului infinit al ființei în câmpul cunoașterii și experienței umane obișnuite; doar datorită acestei revelații a Ființei, care este, în mod necesar, Simplitate, Inteligibilitate, Manifestare, este posibil demersul cognitiv.
Dacă nu putem numi clar momentul în care fătul devine persoană, dacă ar putea exista un astfel de moment, chiar dacă nu putem determina dacă și când este el din cauza neștiinței noastre, atunci a ne asuma libertatea de a-l indica arbitrar este o atitudine absurdă și egoistă.
Această speranță, veche deja de câteva secole, a găsirii unui set minim de ecuații care ar putea explica tot, măcar și numai în principiu, rămâne, totuși, sub toate aspectele o naivitate. În fața celor trei mari necunoscute fundamentale care încadrează domeniul posibil al cunoașterii umane, anume conștiința (de sine), originea vieții și existența a ceva în general, când s-ar fi putut, la fel de bine, să nu existe nimic, în fața acestora deci, micul succes al unificării a trei din patru forțe fizice fundamentale poate fi considerat a fi un pas semnificativ către o cunoaștere completă a realității doar din pură ignoranță filosofică.
În stadiul actual al cunoașterii științifice, nu toate presupozițiile folosite de științe sunt lămurite tot de științe. În plus, avem și alte proprietăți ale științelor, cum sunt structura lor, modul cum își organizează cunoașterea, tipare metodologice etc., care nu sunt lămurite de științele moderne. Presupozițiile care nu sunt clarificate de științe complementare și proprietățile generale ale câmpurilor de cunoaștere științifică sau ale teoriilor din ele etc., sunt investigate acest moment în cadrul filosofiei.
Centrul de Proiecte aflat în subordinea Primăriei Timișoara lasă viitoarea Capitală Europeană a Culturii mai săracă – nu oricum, ci chiar pe banii noștri. Ba mai mult, creează un precedent important pentru cultura timișoreană: literatura, dacă nu se încadrează în obiective nete, abstracte, sacre în viziunea birocraților, alese arbitrar, poate fi ușor condamnată la precaritate și uitare.
Apelul cu care dr. Gerota își sfârșea conferința ne indică miza campaniei împotriva corsetului: ea era legată de un interes general al statului național în domeniul unei politici demografice. Era mai important, deci, ca femeile (și, la rigoare, mamele) să fie sănătoase decât să satisfacă criterii estetice excesive.
Teologii au rămas, poate, cu sensul antic al termenului filosofie și dezvoltă un sistem de gândire a cărui miză este un mod de viață, plecând de la niște asumpții date, în timp ce filosofii s-au emancipatat și s-au specializat, devenind investigatori ai modului de a vorbi și gândi. Totuși, atunci când omul care nu e nici teolog și nici filosof citește teologie sau filosofie o face dintr-un dor de sens, din dorința de a deveni autentic și de a întrupa în propria viață o formă de adevăr.
Atât filosofia, cât și teologia, presupun teoretizări ale experiențelor lor fondatoare, pentru a ajunge la perspective cât mai cuprinzătoare. Iar aici relația dintre cele două este nu numai de dorit, ci îmi apare ca inevitabilă. Întrebarea privește raportul dintre credință și rațiune și poate fi adresată atât filosofului cât și teologului. Forma cea mai adecvată a punerii problemei nu este excluziunea, ci dialogul.
În ultimii ani se observă în educația occidentală o criză adâncă a domeniilor umaniste, atât în universități, cât și în spațiul public, numeroasele apeluri și proteste care deplâng închiderea unor departamente de filosofie sau de studii clasice fiind simptomul sigur al faptului că birocrații din universități nu mai dețin instrumente pentru salvarea umanioarelor într-un sistem universitar axat pe cultivarea științelor pozitive și cercetarea cantitativă. Această criză ilustrează, de fapt, o lipsă adâncă de educație umanistă a întregii societăți: trăim într-o lume în care gândirea activă, cititul, stilul, libertatea nu mai au un sens practic.
În critica intelectului, Hegel a întors într-un fel Antitetica rațiunii pure împotriva intelectului dogmatic însuși. Kant a preluat și folosit (în mod limitat) procedeul isostheneia al scepticismului antic în cadrul Antinomiei rațiunii pure. Hegel admite ambele influențe, arătând însă cum antitetica limitată a lui Kant trebuie și poate fi generalizată la structura întregului spațiu logic.