Realitatea și ficțiunea, ca și felul în care fiecare dintre noi percepe și concepe lumea, se întrepătrund în planul gândirii și al simțirii conștiente. Orice creație se articulează printr-un limbaj, or acela nu este biografic sau ne-biografic, el e în altă dimensiune decât experiența existențială a oricui…
Până la urmă ce este memoria dacă nu apariția subită a unui tren căruia îi faci cu mâna de pe peron în timp ce se îndepărtează? Așa și aici: halucinațiile pronosticate nu sunt cauzate nici de oboseală, nici de neliniște, ci de o irealitate care se arată din când în când, pe care o recunoști, dar care îți scapă.
Idolul nu poate și nu trebuie văzut ca un concurent alternativ al lui cu Dumnezeu, „egal” cu el. Nu avem de ales pe de o parte între idoli falși și urâți și răi și nemișcați și, de cealaltă parte, un Dumnezeu adevărat, frumos și bun și viu. De fapt, avem de ales între un Dumnezeu adevărat, frumos și bun și viu la care să ajungem prin mijloacele adecvate ale adevărului, frumuseții, binelui și vieții și, de partea cealaltă, același Dumnezeu la care vrem să ajungem prin mijloace greșite.
Nu vreau să argumentez că a trăi în România este cea mai bună opțiune de pe Pământ. Nici nu vreau să idealizez România sau alegerea mea de a mă întoarce în țară. Dar, încercând să răspund la întrebările complexe – „De ce te-ai întors în România?” și „De ce ai plecat în străinătate” –, cred că dau glas uneia dintre marile dileme ale generației mele.
Formarea de sine e o grădinărire a sufletului și a minții. O formă de autodisciplină, care pretinde introspecția, răgazul fertil pentru studiu, ridicarea conștientă a exigențelor personale și gestionarea acceselor de „furie”. Asta le reușește celor care nu trăiesc „vegetativ”, din obișnuința de a subzista, precum plantele, dar și celor care evită nebunia iconoclasmului programatic.
Problemele urâte ale actualității, și cumva mai primejdioase, sunt cele care se leagă de ceea ce strămoșii noștri nu au trăit, lucruri pe care natura umană nu e pregătită să le înfrunte și gestioneze pentru că nu are experiență. Nu a existat un precedent. Cea mai mare pandemie contemporană e virtualizarea masivă a existenței: trăitul prea mult în minte și în diverse holospații și prea puțin în realitate.
Greu de crezut, dar pe la 1550 toamna Machiavelli se întreba și el de unde vine această obsesie cu „pe vremuri era mai bine?” Italianul oferea mai multe explicații: istoria e scrisă de către învingători, așa că e întotdeauna prezentată în culori roz-bombon; frica, invidia sau gelozia trecutului, oricât de prezente în memorie, nu mai sunt nici pe departe atât de vii (una e să-ți amintești că ai suferit, alta chiar să suferi).
Dacă maturii vor vorbi sapiențial, atunci mai degrabă îi vor îndepărta pe cei mai mulți dintre tineri, iar dacă vor acționa juvenil pentru a fi asemenea lor, atunci o șansă de a oferi ceva de folos va fi ratată […] Nu cred că diferențele dintre oamenii de diferite vârste trebuie depășite. Ele trebuie cunoscute, înțelese, acceptate și, eventual, gestionate în așa fel încât proiectele comune să nu devină imposibile. Pentru asta sunt suficiente standardele vieții civilizate, ale bunului simț.
Există ceva deopotrivă frumos și dureros de tragic în dragostea neîmpărtășită. Pe deoparte anunță posibilitatea dragostei depline și împărtășite, tocmai fiindcă unul, cel puțin, poate iubi pe cineva dincolo de accidentele personale care împiedică reciprocitatea.
În lucrarea de față argumentez pentru o reîncadrare centrală a mitului în cadrul mai larg al unei perspective integrate și totale asupra lumii, alături de formele raționale de cultură precum filosofia, religia, arta.