Umorul astăzi

Începând de astăzi, până pe data de 17 aprilie, discuția principală care va avea loc pe platforma noastră se va concentra asupra profunzimilor unei trăsături umane fără de care suntem siguri că perioada sumbră prin care am trecut și trecem încă ar fi mult mai greu de suportat: umorul. Alături de dumneavoastră, vom încerca să ne dăm seama care este rolul umorului în viața și cultura noastră, dacă este o necesitate sau doar o pierdere de vreme, în ce măsură ne poate schimba viziunea asupra vieții și multe altele.

George Weigel: Umor papal

Umorul lui Ioan Paul al II-lea, așa cum l-am perceput eu, tindea spre ironie: nu în sensul postmodern, în care ironia este la mică distanță de cinism, ci în modul mai venerabil al ironiei ce recunoaște faptul că nu suntem la cârma vieților noastre și că vom ajunge în rolul de bufon de curte dacă încercăm să controlăm totul.

Peter J. Leithart: Umor și moralitate în opera lui Jane Austen

Austen este amuzantă, nu în ciuda durității ei morale, ci datorită ei. Așa cum C.S. Lewis observa, „tocmai esența dură a moralității și chiar a religiei mi se pare că dau naștere umorului de calitate”. Așadar, fără un standard moral, „nu poate fi nimic ridicol, cu excepția unui moment scurt de provincialism, în care am putea să râdem la ceva nefamiliar. Dacă într-o operă nu există ceva despre care autorul să nu glumească, atunci opera aceea nu conține nicio urmă de umor”.

Umorul sperie stihii

Întrebarea ar fi ce e, în esență, umorul. Este o încercare terapeutică de a gestiona sentimente grave, aș zice. O tentativă de distanțare de un nucelu de trăire victimizantă, chinuitoare. Cred că, la origini, orice formă de umor e „haz de necaz” sau o distanțare față de acele lucruri de care ne temem. Râdem de rău ca să îl speriem, ca să îl minimalizăm și să îl alungăm. Umorul sperie stihii.

Chiar și Tițian știa de glumă

Seriozitatea ne paralizează adesea, ne îngheață într-un punct de vedere, poate din frica de a greși, poate din frica de a avea dreptate, dar elementul ludic, comic, este necesar în orice cercetare academică, pentru a ne scăpa de frica de a greși și a ne permite să ne amintim de entuziasmul pentru subiectul pe care am ales să-l cercetăm. Odată ce învățăm să îmbrățișăm comicul, necunoscutul nu mai este angoasant, ci devine un cârlig de care ne putem agăța pentru a pătrunde cu adevărat într-o operă.

Mai râdem sau nu mai râdem?

În cele din urmă, ce ne spune râsul despre noi înșine? Ei bine, că suntem ființe mai comice decât ne place să credem, că poate suntem „homo ridens” mai mult decât suntem „zoon politikon” și că, prin umor și comic, putem căpăta nu numai o conștiință de sine, dar și o conștiință despre lumea în care trăim, la fel de bine cum o putem face și prin procedee serioase de introspecție sau prin lecturi filosofice.

Caragiale și un „întâi aprilie” pe dos

O legătură anacronică cu Ionesco ne-ar ajuta să înțelegem mai bine ce se întâmplă în „1 Aprilie”. Șocul unui eveniment precum moartea este situat la granița dintre tragic și comic, cauzând diluarea dihotomiei tragic-comic și confuzia cititorului. Zâmbetul, râsul sau grimasa ar fi niște reacții absolut firești în alte împrejurări. Tocmai faptul că apar în preajma morții creează o barieră, un mijloc de protecție față de absurd.

Umorul – „gardianul normelor” sau al răbufnirilor?

Ca umorul să își mai poată îndeplini funcția de corectiv moral, așa cum îl considera Bergson, este necesară o minimă înțelegere comună a moralității. Însă aceasta nu se poate întemeia pe emoții și afecte. Astfel că astăzi pare să se facă haz de necazul tradiției clasice: umorul este încurajat ca aliat fidel al răbufnirilor emoționale de tot felul și descurajat pe criterii de asemenea emoționale, adică arbitrare.