știință

Deformarea adevărului prin limbaj

Ne situăm, din punct de vedere tehnologic, într-o epocă în care limbajul capătă noi și noi valențe, fără însă a-și pierde menirea de mediator între capacitatea noastră limitată de a comunica și posibilitățile mult mai extinse ale creierului în ansamblu. Presiunile asupra adevărului lingvistic persistă, cu scopul vechi de a manipula publicul în diferite direcții. Tocmai în acest sens, limbajul de lemn trebuie privit cu aceeași reticență cu care privim minciuna în sine.

Limbajul matematic – între rigoare și incompletitudine

Cu toate acestea, matematica are o problemă serioasă la acest capitol: s-a demonstrat, și încă riguros, formal, că există afirmații adevărate, dar care nu pot fi demonstrate în această manieră formală, puterea limbajului matematic fiind limitată la descoperirea unui adevăr parțial. Acest rezultat, cu ecouri în concepția modernă despre cunoașterea științifică, a fost formulat de matematicianul austriac Kurt Gödel sub forma „Teoremelor de incompletitudine”, despre care voi vorbi în acest articol.

Adrian Lemeni, „Adevăr și demonstrație” – o călătorie prin matematică, filozofie și teologie în căutarea adevărului

„Adevăr și demonstrație”, un exemplar din biblioteca românească dedicată dialogului dintre teologie și știință, se remarcă prin domeniul din știință ales de autor, unul ermetic și abstract, anume logica formală […] Experiența autorului de a aborda simultan aceste trei domenii conferă cărții aspectul unei treceri graduale de la știință la teologie, cu ajutorul anumitor concepte filozofice, volumul reprezintând o incursiune în trei domenii complementare ale cunoașterii. Firul călăuzitor este dat de căutarea adevărului, care „transcende demonstrația” și e mai presus de „gândirea discursivă, bazată pe algoritmi”.

Catastrofa scientistă a științei

Raportul dintre știință și scientism este relevant cu predilecție pentru situația în care scientismul se infiltrează în mentalitatea oamenilor de știință. Mai precis, ne vom referi la acel aspect al scientismului privitor la credința în progresul nemăsurat al științei.

De ce „experiențele din proximitatea morții” nu sunt un argument în favoarea existenței lui Dumnezeu?

Avem, deci, pe de-o parte, din ce în ce mai mulți oameni care au fie credințe vagi și nespecifice într-o formă sau alta de spiritualitate, fie oameni neafiliați vreunei religii, fie agnostici obișnuiți și, pe de altă parte, oameni care povestesc cum s-au întâlnit cu Dumnezeu… Pare că nu există nimic mai paradoxal și tensionat decât această coexistență. În realitate, aș spune că lucrurile nu stau chiar așa: dacă ne uităm mai îndeaproape, vom vedea că „nones” pot deveni, aproape peste noapte, persoane care să relateze cum a decurs întâlnirea lor cu divinitatea.

John Rose: Intelectul intuitiv al lui Michael Polanyi

Merită să revenim pentru un moment la chimistul de origine maghiară Michael Polanyi (1891-1976), atât pentru neajunsurile sale, cât mai ales pentru perspicacitatea și discernământul lui. În cartea lui din 1958, Personal Knowledge, Polanyi a adus cele mai interesante argumente – neîntrecute până astăzi – în favoarea dimensiunii participative și emoțional-afective a cunoașterii științifice.

Limite în relația științei cu credința

Am văzut, printr-o serie variată de exemple, cum credința se poate extinde dincolo de limitele sale logice, precum se poate și restrânge exagerat. Ambele situații sunt de evitat, deoarece nu rezolvă în fapt nimic, ci uneori chiar contribuie la polarizări și conflicte inutile. De un mult mai mare folos pentru cine dorește să înțeleagă raportul dintre știință și religie este să mențină credința în matca sa firească și să înțeleagă cât mai bine limitele științei. Abia apoi poate fi delimitat teritoriul real de suprapunere dintre știință și religie, care este cu mult mai restrâns decât lasă conflictele contemporane să se vadă.

Fides et ratio

Atât filosofia, cât și teologia, presupun teoretizări ale experiențelor lor fondatoare, pentru a ajunge la perspective cât mai cuprinzătoare. Iar aici relația dintre cele două este nu numai de dorit, ci îmi apare ca inevitabilă. Întrebarea privește raportul dintre credință și rațiune și poate fi adresată atât filosofului cât și teologului. Forma cea mai adecvată a punerii problemei nu este excluziunea, ci dialogul.