Când Adam Smith scria faimoasele pasaje despre diviziunea muncii în „Avuția națiunilor”, filozofia și disciplinele umaniste în general nu erau excluse din sânul acestui fenomen despre care gânditorul scoțian credea că reprezintă unul dintre principalele motoare ale dezvoltării economice și tehnologice, epistemice și sociale într-o societate modernă. Între munca manuală a unui muncitor din fabrică și activitatea repetitivă și plictisitoare a unui portar, pe de o parte, și gândirea filozofică și ingeniozitatea științifică a unui gânditor, pe de altă parte, Smith nu vedea o diferență de natură, ci mai degrabă rezultatul firesc al faptului că anumite persoane sunt îndemnate către o direcție, și nu alta, a specializării.
Teza cu privire la extinderea necesară a diviziunii muncii în toate sferele preocupărilor umane a stârnit nenumărate dezbateri și, ironic, o întreagă literatură specializată exclusiv pe această problemă. Lucrurile devin și mai confuze fiindcă, după ce petrece o bună parte din carte prezentând aspectele pozitive ale specializării, Smith afirmă fără nicio rezervă că, treptat, oamenii acaparați de specializare devin din ce în ce mai proști și limitați intelectual, afectiv și spiritual. Cu alte cuvinte, de pe urma specializării pare că se câștigă, dar în același timp se și pierde enorm.
Ce răspunsuri avem astăzi la această tensiune, după aproape 250 de ani de la formularea ei explicită? În ce măsură pot supraviețui disciplinele umaniste și mai ales filozofia, ca știință a tot ceea ce este, diviziunii extinse a muncii? Este specializarea specifică mai degrabă științelor naturale? Este abordarea integrativă doar o nostalgie antică sau renascentistă, complet nerealistă în context contemporan? De ce avem totuși atât de multe centre și programe de cercetare dedicate întocmai transdisciplinarității? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care vă invităm să răspundem în următoarea lună pe Syntopic.
Normele legale constituie un șablon universal în granițele unei puteri suverane, dar el nu poate rămâne rigid. Prin însăși natura ei, legea este chemată să răspundă unor diverse realități sociale; drept dovadă, orice normă care nu mai răspunde acestei realități părăsește dreptul pozitiv prin aceeași voință suverană a poporului sau cade în desuetudine.
Nu le putem avea pe toate și niciodată nu le vom avea pe toate: este imposibil ca părțile să fie identice cu întregul, cu toate că totalitatea părților sunt întregul fiindcă îl alcătuiesc. Cred că specializarea ține de o ordine naturală, care se reflectă în nivelul de dezvoltare, dar mai ales în nevoile specifice fiecărui organism – societate, instituție, națiune etc. Văd, prin urmare, chiar o formă de determinism în privința distribuirii sarcinilor într-un organism, fiind o condiție necesară pentru supraviețuire și îmbunătățirea condițiilor de viață. Felul în care aceste sarcini sunt distribuite, faptul că nevoile societății ca organism sunt sau nu atinse sau dacă societatea prosperă sau nu, ține mai ales de dibăcia, de inteligența cu care sunt alese mai întâi obiectivele, apoi sarcinile. Cu cât societatea este mai inteligentă și mai bine educată sau instruită, cu atât mai eficientă este în atingerea acestor deziderate.
Una dintre tentațiile omului modern, care provine inclusiv din omniprezența tehnologiei, este cea a unei socializări extinse cu un număr impresionant de oameni foarte diverși […] așa cum prin abordarea unui singur domeniu al cunoașterii, ne formăm deschiderea spre o multitudine de alte domenii, în același mod, prin formarea unei legături temeinice cu o singură persoană, vom fi capabili să creăm multe relații calitative cu oamenii din jurul nostru.
Specializarea, de cele mai multe ori corelată cu o funcție socială și cu o poziție într-o ierarhie valorică, presupune, deci, o serie de negocieri între subiect și realitățile exterioare. Prin specializare, subiectul scontează legitimarea unui anumit atribut, a unui determinant social care să rezolve anxietatea produsă de întrebarea plantată încă din copilărie: acum știu ce sunt, fiindcă sunt inginer, sunt doctor, sunt avocat, sunt profesor etc.
Diferența dintre adevăratul polimat – nu reprezentarea lui populară în cultura noastră – și specialist este una cantitativă, pe când diferența dintre polimat și diletantul cultivat, generalist, este calitativă. A lua în posesie un obiect al cunoașterii te apropie de da Vinci mai mult decât faptul de a lua act de existența unui număr aproape infinit de obiecte ale cunoașterii.
Însă nu este vorba doar despre a utiliza literatura ca mijloc de combatere politică. Estetica limbajului depășește de multe ori contingențele socio-politice și răspunde nevoii proprii omului de tratare simbolică a realității prin narațiune sau discurs poetic.