Termenul „capitalism” vine din latina târzie de la cuvântul capitale, cu rădăcina caput, care se traduce „cap”. Chiar dacă acest termen a evoluat din punct de vedere economic, în rândurile ce urmează voi interpreta cuvântul din perspectivă oikonomică (gr. „organizarea casei” – de unde a evoluat și termenul „economie”). Mai simplu, voi trata modul în care noi, ca tineri, ne organizăm propriile „case”, cele mai valoroase și cele mai vulnerabile locuri: mințile.
Susținerea din ce în ce mai mare pentru statutul de persoană al animalelor printre formatorii de opinie din domeniile științei, filozofiei, politicii, dreptului, din spațiul mass media și cel al culturii de masă arată cât de puternic noțiunile subversive de drepturi ale animalelor și statut de persoană al animalelor au permeat cele mai importante structuri de putere. Poate și mai alarmant, pe măsură ce susținerea pentru statutul de persoană al animalelor crește, apărătorii excepționalismului uman își găsesc cu greu locul în discursul intelectual și publică cu siguranță puține articole în mass media.
Când Wilhelm Röpke a început să scrie apărarea unei „economii umane”, a căzut pradă vrăjii Școlii austriace – în special ideilor susținute de Mises și Hayek – a cărei apărare a pieței în fața planificării de stat și a distribuției socialiste a câștigat o nouă credibilitate ca urmare a tiraniei și dezastrului economic generate de experimentul bolșevic. Totodată, Röpke era conștient că piața nu este de ajuns.
În acești ani de învățământ online ne-am adaptat unui alt stil de viață, într-un mediu virtual. Acest cuvânt englezesc – virtual – s-ar traduce și prin „indirect”. Pentru noi, normalitatea este asociată cu a fi indirect. Să înveți și să ai contacte sociale în mod indirect sunt lucruri firești, obișnuințe care sunt foarte profitabile pentru noi. Spre deosebire de mediul social sau academic desfășurat în format fizic, mediul online este blând pentru cei anxioși, indulgent pentru neatenți, practic pentru cei care au mai multe îndatoriri, ieftin pentru economi și confortabil pentru confortabili.
Comunismul a picat, dar producția de suflete supraviețuiește încă în anglosfera capitalistă. În sectorul nostru de educație superioară nu doar că supraviețuiește, ci chiar excelează sub forma îndoctrinării politice prezentate drept „formare” sau „declarație de misiune”, mai ales prin cele Treizeci și nouă de articole ale zilelor noastre: rasismul, biasul inconștient, transfobia etc.
Modul în care am pus aici problema libertății academice mizează, în primul rând, pe aspectele ei funcționale și pe rolul pe care aceasta îl joacă în cadrul unor anumite instituții, nu pe valoarea morală a libertății. Dar referindu-mă la libertate ca la o formă optimă de organizare nu înseamnă că am debarasat subiectul de orice conținut normativ.
Cred că, cel puțin în primă instanță, pentru a înțelege importanța crucială a libertății de exprimare în particular, și a libertății în general, nu este neapărat nevoie de intuiții politice sau de clarificarea propriei viziuni politice asupra lumii. Cred că este nevoie de ceva ce ar trebui să ne fie tuturor mult mai la îndemână, anume: clarificarea propriului set de valori finale și acțiunea în concordanță cu ele.
Principala provocare la adresa libertății academice vine din partea celor care propun o schimbare a rolului social al universității. Chiar dacă nu o recunosc deschis, aceasta este presupoziția tacită pe care o îmbrățișează cei mai mulți. Astfel, dacă vrem să facem un pas înainte și să avem o discuție consistentă cu privire la libertatea academică, trebuie să mergem până la rădăcinile problemei și să răspundem deschis la întrebarea: care ar trebui să fie astăzi rolul universității în societate?
Încă de la intrarea în facultate, zidurilor facultății sunt acoperiți cu afișe cât mai pline de „diversitate”. Toate reprezintă postere de propagandă: pentru educația gratuită a copiilor care provin din familii de muncitori; pentru accesul la educația superioară a imigranților; pentru detronarea capitalismului și a inegalităților sociale; pentru dreptatea socială, pentu Mișcarea Tinerilor Comuniști (da, așa ceva este legal în Franța!) etc. Universitatea este o cu totul altă paradigmă, în care, odată intrat, trebuie să îți lași toate credințele personale la intrare.
Există însă o problemă recurentă cu care se confruntă liberalismul din ce în ce mai mult în ultimii 50 de ani. Este vorba despre problema limitelor: există limite în construcția liberală? Există limite ale toleranței și ale libertății; limite ale libertății de expresie? Putem spunem că grație principiului libertății și al toleranței, putem face orice și orice poate și trebuie tolerat? Dacă nu este așa, atunci care sunt criteriile de referință ce definesc aceste limite și trasează aceste frontiere?