Ce importanță are, însă, originea omului atunci când discutăm despre subiecte mai mai recente din istoria speciei, începând chiar din preistorie și Antichitate? Într-un plan subtil, privim altfel acțiunile umane atunci le integrăm într-un ciclu natural sau când plasăm omul „între animale și zei” ori credem, așa cum s-a arătat prin revelație în Cartea Facerii, că primii oameni au fost creați printr-o geneză specială.
Există, cu precădere în aria celor ce nu activează în aria muzicală, tendința de concentrare asupra genialității compozitorului și amplorii contribuției sale la patrimoniul cultural muzical, și nu asupra calităților orchestrei sau ale interpretului, care asigură transmiterea lucrării muzicale către public.
Ipoteza îmi aparține: orice structură biologică se reproduce în continuu, în sensul că își recopiază conținuturile. Celulele care mor sunt înlocuite cu altele. În mod analog modului în care materialul genetic al unui individ reproduce fiecare celulă în parte și psihismul reproduce schemele adaptative cu care e deprins din copilărie; el învață ceva despre viață în primii ani și dezvoltă un instrumentar propriu de supraviețuire și reproducere.
Trauma generațională nu este soporică, ea se zămislește într-un moment fixat în timp, ca un delir oniric țesut pe urzeala unei realități fantasmatice, și se împrăștie precum un cancer din inima lui în sufletul lor.
Configurația socială va fi ghidată nu numai de aceste tensiuni în raport cu natura umană, ci și de alți factori, între care reprezentările neobiective despre om joacă un rol important la scări de timp deloc neglijabile, din cauze psiho-sociale uneori greu de conceptualizat. Se poate face însă o cartare a acestor aspecte și se poate vedea în ce termeni se pot purta discuțiile și cât de mare impact poate avea un anumit tip de abordare în diferite contexte sociale și istorice.
Timpurile de criză sunt timpuri ale filosofiei. În epoci revoluţionare se aude câteodată vocea ei în avangarde; şi o mai auzim (câteodată) şi o a doua oară, când există răni de vindecat, provocate de disperarea față de absenţa unei stări ideale a lumii.
În România, discursurile despre identitate par a fi blocate, de ceva timp, într-un antagonism de suprafață – între cei care sunt speriați de așa-numita „pierdere a identității” și cei care cred la limită în importanța (sau chiar existența) unei identități de țară.
Europa în sine este o provocare stringentă pe care o întâmpină Europa […] e simptomatic pentru construcția europeană ca atunci când apare o criză cu potențialul unui blocaj insurmontabil, printr-un soi de alchimie tipic europeană, să se inverseze polii, iar criza să capete valențele unui impuls pro-european.
Dialectica iluminismului culminează în bezna teoretică a Esenței negative sub dubla formă a zeului inert (deism) și a materiei inerte (ateism): reprezentări fără concept ce obturează natura adevărată a Absolutului.
Cred că Europa de Est poate contribui la modificarea felului cum e tratat capitalul spiritual de orice fel, actualmente complet neglijat la scara UE. Prin capital spiritual putem defini acele valori care sunt tratate ca intrinseci de către grupuri umane și care nu sunt negociabile.