Panica morală sau, de altfel, orice fel de panică se bazează pe frică. Adesea, această frică este o consecință a dezinformării, ceea ce duce la o întrebare fundamentală: „Cum discernem adevărul?”.
Îmi propun în actualul eseu să resemnific un concept filosofic îndelung frecventat și totodată vulnerabil la clișee interpretative. În acest sens, îmi voi structura eseul în trei secțiuni distincte, abordând într-o manieră evolutiv-dialectică subiectul propus analizei și plasându-l într-o corelație aparent surprinzătoare cu aspecte specifice actualității: tehnologiile informaționale, efectele rezultate din izolarea sau deficitarea socială a omului contemporan, nu în ultimul rând, voi contura câteva dintre virtuțile și limitele sociabilității online.
Notă: Acest eseu este scris de Cosmin Țugui, care a obținut premiul I în cadrul concursului de eseuri filozofice pentru liceeni, „Din lumea Sofiei”. „Deosebirea dintre o democraţie şi o despoţie constă în aceea că într-o democraţie se poate scăpa de guvern fără vărsare de sânge, pe când într-o […]
O întrebare care merită, cu siguranță, să fie pusă este cine beneficiază de acest abandon al decenței. Răspunsul este: nimeni. Cu siguranță nu femeile. Pierderea decenței pare să fi alimentat nimic altceva decât sexualizarea și obiectificarea mai accentuate ale corpului feminin. Ciuma pornografiei mutilează dezvoltarea emoțională a tinerilor bărbați și nu eliberează aproape deloc tinerele.
În timp ce oamenii de știință contemporani pot condamna trecutul Occidentului, atribuindu-i toate relele care continuă să ne strice lumea imperfectă, visul meu mi-a arătat o lume fără Occident: nicio protecție împotriva bolilor infecțioase grave; fără zboruri transatlantice de șase ore; fără o cunoaștere reală a ceea ce se întâmplă dincolo de atmosfera Pământului – lista slăbiciunilor tehnologice poate continua.
Dacă înțelegem secularizarea ca o filosofie ce propune golirea spațiului public de pretenții metanarative religioase sau de altă natură, atunci „clasicii” liberalismului și iluminismului sunt candidații evidenți pentru titlul de „Părinți ai ordinii seculare”. Dar revoluția științifică și criza metafizicii clasice trebuie să fie în mod obligatoriu introduse în ecuație, întrucât liberalismul se „hrănește” dintr-o viziune în care lipsesc cauzalitatea formală și cea finală, și în care natura și societatea pot fi reconfigurate în orice mod sub forța rațiunii și a investigației științitice.
Vor rămâne întotdeauna diversități importante în Europa, în special în privința limbii. Și, chiar dacă există culturi naționale diferite, există totuși destule asemănări între ele pentru a putea vorbi de o cultură europeană – desigur, o cultură mai degrabă diversă decât una uniformă. Există rădăcini comune, iar una dintre ele este în mod cert creștinismul. Însă aceasta nu este singura. Mai există experiența comună a culturii medievale, a umanismului, a construirii statului național, a iluminismului și a industrialismului, pentru a numi doar câteva.
Zăbovind ceva mai mult prin bisericile ortodoxe de la noi, un ochi vigilent nu poate să nu remarce separarea pronunțată dintre viața cotidiană a laicilor și viața acestora în Biserică. De ce existența mirenilor are în general doar o intersecție minoră cu viața eclezială? De unde respingerea reciprocă la nivel profund dintre laici și Biserică? După părerea mea, cauzele trebuie căutate cu răbdare și nepărtinire în rândul abaterilor de la însăși esența constitutivă a Bisericii ca fenomen social – ce se definește etimologic ca adunare a credincioșilor – iar un posibil răspuns paradoxal îl văd în însăși încercarea Bisericii ca instituție de a atrage cât mai mulți credincioși.
O învățătură poate fi reprezentativă pentru o biserică într-o perioadă de timp particulară, însă probabil nu pentru întreaga Biserică sau probabil nu într-un mod care să fie relevant și pentru momentele ulterioare pe care le va traversa acea biserică. O învățătură nu poate fi exprimată într-o formă ultimă, corespunzătoare adevărului pe care îl vizează. O asemenea învățătură are autoritate în măsură în care se va dovedi realmente reprezentativă, atât pentru comunitatea creștină, cât și pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este niciodată scutită de reflecții critice, spre deosebire de Evanghelii, așa cum sunt ele mărturisite în Scriptură.
Una dintre cele mai interesante perechi de intelectuali din secolul al XX-lea este, fără îndoială, formată din Hannah Arendt și Martin Heidegger. Ea – o tânără studentă avidă de cunoaștere ce ajunge la universitatea din Marburg în 1922 pentru a studia teologia, dar care ajunge în cele din urmă să se dedice filosofiei; el – profesorul care în 1927 avea să revoluționeze filosofia prin fenomenologia sa existențială, dar ale cărei atitudini politice rămân condamnabile