Astfel, prin tată și fiu, Dostoievski nu doar radiografiază două forme de egoism, ci ridică întrebarea fundamentală: cât din viața fiecăruia dintre noi se sprijină pe același principiu? În măsura în care recunoaștem că un „miez egoist” se află ascuns în adâncul fiecărui suflet, romanul ne obligă nu doar să judecăm personajele, ci să ne judecăm pe noi înșine.
Indiferent de ceea ce susțin criticii literari, eu susțin că romanul nu ne oferă niciun răspuns. Moby Dick este crud și este bun. El este violență fără sens și este milă tandră. El este o fiară proastă și este mâna lui Dumnezeu. Ahab, Ishmael și chiar și Starbuck nu pot înțelege Balena Albă, așa cum nu pot înțelege nici fulgerul sau furtuna oceanică.
Printre criticii literari se naște o unanimitate care nu și-a pierdut până astăzi rezonanța: „Craii de Curtea-Veche” atinge culmile estetismului românesc, este prin excelență o operă a virtuozității cuvântului, expresiei, plasticității, este o aducere la apogeu a limbii române, o perfecțiune desăvârșită a compoziției, care șochează, dincolo de toate, prin contrastul violent: conținutul romanului este însăși degradarea absolută, apogeul imoralității, desăvârșirea afundării umane, prin excelență universul viciilor cel mai puțin rafinate, neținute în frâu de nimeni și de nimic.
Una dintre dezbaterile curente din spațiul public aduce în lumină un fenomen complex, sensibil și cu consecințe mai mult sau mai puțin cunoscute de publicul larg: fenomenul dispariției figurii paterne din viața tot mai multor copii.
Murdoch este remarcabilă în descâlcirea acestor motivații încâlcite, însă rămâne destul de intrigantă întrebarea despre cum ar putea ea să împace o astfel de poveste cu cealaltă preocupare a sa, filosofică, în care vorbește despre puterea transformatoare a dragostei și compasiunii și despre suveranitatea binelui.