Ce cunoaștem și (în) ce credem?

Cu ocazia sărbătorilor pascale, tema pe care o vom aborda în următoarele două săptămâni va fi Ce cunoaștem și (în) ce credem?. Tensiunea dintre ceea ce putem cunoaște prin intermediul rațiunii și ceea ce S-a arătat prin Revelația creștină străbate întreaga istorie occidentală. Medievalii și, cu nuanțe, modernii timpurii, au propus varii argumente raționale pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, așa cum S-a revelat în Scriptură. Apoi, ca urmare a Reformei și războaielor religioase, odată ce a luat naștere procesul secularizării, după secolul al XVII-lea, rațiunea a început treptat să revendice întreg spațiul cunoașterii, iar credința în Revelație a început să fie marcată de tot felul de accente subiective. Astăzi, relația dintre cunoașterea rațională și credință se confruntă cu noi provocări, în lumina noilor descoperiri științifice și a avansului tehnologic, a climatului secularizat din spațiul occidental și a angajării religiozității oamenilor în scopuri ideologice. Este necesară sau dezirabilă reconcilierea dintre cosmologia biblică, pe de-o parte, și cosmologia științifică din fizica modernă și teoria evoluționistă, pe de altă parte? Cum mai poate face omul de astăzi „saltul de credință”, fără să îl întemeieze în emoții primare sau să îl confunde cu un calcul rațional? Iată câteva posibile linii de discuție care pot fi abordate în cadrul tematicii propuse de noi.

Despre relația dintre credință și cunoaștere

Teologii au rămas, poate, cu sensul antic al termenului filosofie și dezvoltă un sistem de gândire a cărui miză este un mod de viață, plecând de la niște asumpții date, în timp ce filosofii s-au emancipatat și s-au specializat, devenind investigatori ai modului de a vorbi și gândi. Totuși, atunci când omul care nu e nici teolog și nici filosof citește teologie sau filosofie o face dintr-un dor de sens, din dorința de a deveni autentic și de a întrupa în propria viață o formă de adevăr.

Fides et ratio

Atât filosofia, cât și teologia, presupun teoretizări ale experiențelor lor fondatoare, pentru a ajunge la perspective cât mai cuprinzătoare. Iar aici relația dintre cele două este nu numai de dorit, ci îmi apare ca inevitabilă. Întrebarea privește raportul dintre credință și rațiune și poate fi adresată atât filosofului cât și teologului. Forma cea mai adecvată a punerii problemei nu este excluziunea, ci dialogul.

Credința din perspectivă fenomenologică

Atât sarcina teologiei, cât și sarcina filosofiei au fost extrem de dificile în secolul XX, date fiind dezvoltarea accelerată a științei, a tehnicii și dezastrele regimurilor autoritare sau ale războaielor. Occidentul se afla deja într-o criză existențială, creștinismul fiind din ce în ce mai secularizat […] calea căutării „dumnezeirii lui Dumnezeu” pare să fie salvatoare pentru cel care reușește să-L aducă în ne-uitare și să-I primească prezența. Dacă este sau nu și fenomenologia o astfel de cale rămâne o întrebare deschisă, la care atât filosofii, cât și teologii sunt chemați să răspundă.

Principiul rațiunii, incompletitudinea tradiției și problema conservatorismului occidental

Din acest punct de vedere, tradiția este, desigur, o sursă de cunoaștere. O cantitate uriașă din cunoașterea pe care specia umană a descoperit-o și îmbunătățit-o de-a lungul timpului se perpetuează prin normele, cutumele și obiceiurile moștenite prin tradiție. Între excesele raționalismului și opoziția completă la forța normativă a rațiunii, se află o poziție de mijloc, care în timp ce susține primatul logic al rațiunii, acceptă necesitatea morală, politică și epistemică a tradiției.