Miturile și magia reprezintă două realități care au însoțit omul încă din cele mai vechi timpuri. Ambele au încercat să explice care este menirea ființei umane în univers și să se apropie de o cunoaștere cât mai veritabilă a realității lumii. Dar, spre deosebire de magie, care explorează necunoscutul, se adâncește în mister, mitul a devenit un îndrumar al înțelegerii prin integrarea lui în primii germeni de gândire filosofică.
Fulviu nu mai zburase de multă vreme în vise, așa că îi fu teamă că nu mai știa ce trebuie să facă. Totuși, își dădu drumul la rândul său de pe pervazul ferestrei și, concentrându-se asupra tensiunii din plexul solar, reuși să își preia sub control greutatea, să oprească alunecarea în jos și să înceapă să urce greoi în aer. În dreptul acoperișului, neliniștea că ar putea să cadă îl făcu să se lipească de suprafața înclinată a țiglelor, dar Luiza îl prinse de o mână și îl trase după ea în sus.
O reformă a paradoxurilor, în care cenzura industriei cărții a coexistat cu alfabetizarea într-un ritm de marș accelerat al tuturor cetățenilor, indiferent de situația socială sau apartenența la cult, așa am putea caracteriza procesul de modernizare al educației întreprins în timpul Mariei Tereza, o doamnă de fier a Imperiului Habsburgic, al cărei set de măsuri produce efecte și astăzi, când în țara noastră cu siguranță nu ducem lipsa formatorilor de opinie care să ceară, pe diferite voci, o reformă a educației.
În postmodernismul sau în post-postmodernismul nostru nu e deloc exclus să fi scăzut consumul de cultură. Poate că suntem și mai puțini spectatori de teatru și cred că am fi fost astfel chiar dacă nu ar fi venit peste noi nenorocirea pandemiei. Nu cred însă nici în iminența sfârșitului teatrului și nici în dispariția teatrului de artă. De ce? Cantitatea fără calitate nu înseamnă nimic. Sau, vorba lui Pier Paolo Pasolini, adesea citată de același George Banu, Suntem puțini, însă venim de la Atena.
Penița scriitorului a rămas la firul ierbii. Scrierile lui Bernea atrag prin simplitatea, rafinamentul şi profunzimea gândirii, prin echilibrul judecăţilor, prin sensibilitatea care i se oglindește-n cuvânt, prin discernământul natural al firii sale. Din întreaga scriere țâșnesc, mai mult decât orice, firescul și simplitatea, acelea care ajung până-n miezul lucrurilor. Observă realitățile așa cum sunt și le descrie cu acuratețe. Apoi, se așază cuminte la o margine de sat și ascultă vocea izvorului.
Linşarea intelectualilor, în perioada comunistă, a fost unul din scopurile regimului instaurat abuziv în România. Linşarea mediatică propagată de ziarele comuniste era pigmentată strategic cu reacţii ale presupuşilor oameni ai muncii (fie ei reali ori confecţionaţi de Securitate); procedeul viza mai întâi uciderea în efigie a celor arestaţi, apoi umilirea şi maltratarea lor de facto în timpul anchetei, dar şi după, în detenţie. Moartea pur şi simplu a „duşmanilor poporului” nu era satisfăcătoare: trebuia înainte de toate ca aceştia să fie umiliţi, înfricaţi şi distruşi psihic.
Ce am făcut de fapt? Am ales cu prioritate din partea de noutăți a bibliotecii mele „Impudoare”. Am făcut, așadar, exact ceea ce spune Gabriel Liiceanu în minunatul fragment în care brodează inspirat pe scena invitației la dans așteptată de Natașa din „Război și pace”. Am început la rându-mi dansul. Dansul cu o carte. M-am mutat în lumea pe care „Impudoare” o deschide. Am admirat, am savurat, m-am confundat cu textele bine strunite.
Omul educat, din punctul meu de vedere, nu își schimbă caracteristicile în funcție de context sau societate, epocă. Anticii educați nu diferă prea mult de renascentiști sau de iluminiști. Educația nu a fost niciodată doar stocare de informație sau interpretare a ei, ci mult mai mult. Educația înseamnă capacitatea de a filosofa, de a chestiona constant cunoașterea, de a stăpâni reflexivitatea ca pe o artă. Și mai înseamnă să poți fi în act la înălțimea a ce gândești, să reușești să întruchipezi valorile pe care le revendici. Omul educat nu se rezumă la a înțelege sau la a putea argumenta, la cunoașterea teoretică. Reperele pe care le are îi formează și caracterul. Aici ar fi o problemă în învățământul contemporan – tinde să reducă educația la forme mai mult sau mai complexe de cogniție, nu se ocupă îndeajuns de cultivarea oamenilor ca oameni.
O constatare irezistibilă prin evidența ei: elevii – şi de ieri, şi de azi – au „de învățat” (adică de memorat, de fapt) o mulțime de date, denumiri, definiții inutile. Orice elev sincer o să spună asta, uneori cu bune și juste motive. De aici până la concluzia că există întregi materii inutile e doar un pas, un pas încurajat de adulții din jur și de unii profesori. Stigmatul inutilității pică de obicei pe materii umaniste, dar nu e scutit de el nici o parte mai complicată a matematicii (la ce o să-ți folosească „în viață” integrala dublă?).
Ce vreau eu cu aceste amintiri? Să vă atrag atenția asupra faptului că o cultură se construiește pe referințe comune. Acestea fac parte din orizontul nostru de așteptare și reflecție. Pornind de la referințele comune învățăm să trăim, să comunicăm, să experimentăm emoții și sentimente. Poezia ne luminează adolescența și ne învață acea stare în care cuvintele țin de foame, de sete și de frig. Cine n-a înghețat într-un cort pe munte, în furtună, încurajându-se recitând poezii poate nu știe despre ce vorbesc.