Sainte-Beuve se dovedește a fi pozitivistul în această poveste. Pentru el, studiul unei opere literare începe cu cercetarea atentă a corespondenței autorului sau cu o discuție cu apropiații acestuia. Înțelegerea dimensiunii sociale și umane a autorului este, pentru Sainte-Beuve, cheia pentru descifrarea celor mai ascunse metafore din opera autorului.
Dacă André și Gregory se află într-un dialog fictiv sau într-unul cu adevărat autentic, este imposibil de determinat. Actorii se joacă pe ei înșiși în film, deci nu putem spune cu certitudine în ce măsură au jucat un rol sau au fost conformi cu ceea ce sunt în viața de zi cu zi. Poate că puțin din amândouă. Aici, barieriele dintre ficțiune și realitate se bruiază, iar Malle pare că reușește să distrugă cel de-al patrulea perete și să absoarbă spectatorul în opera de artă sau să insereze filmul în viața spectatorului.
În cercurile de secol XIX unde se întâlneau adepții curentului romantic, abundau aluziile la alegoria lui Prometeu. Percy Shelley a scris Prometeu Descătușat în timp de Lord Byron scria Prometeu […] În alegoria lui Prometeu, acesta este atât erou, cât și personaj negativ. Într-una din ipostaze, el a modelat umanitatea (și apoi le-a oferit oamenilor focul) din lut pentru a-i ajuta pe titani în lupta lor cu zeii.
Realitatea nu este într-un proces de devenire, indiferent dacă dorim să o percepem ca devenind mai bună sau mai rea, ci, dimpotrivă, ea pur și simplu este. Legile care guvernează realitatea sunt imuabile. Păcatul originar este parte integrantă și integrată a cosmosului, precum legile termodinamicii, și, în consecință, nu poate fi anulat sau îndreptat de niciun progres făcut de om. Nu putem progresa dincolo de ceea ce suntem, adică ființe decăzute, făcute după chipul lui Dumnezeu, și niciun progres tehnologic sau vreo inovație ideologică nu va schimba acest fapt.
Când folosim greșit semnificația unui sărut, trădăm însăși ideea de pace. E limpede pentru toată lumea că sărutul nu este doar un simbol, nu este doar un mod de a spune „te iubesc”, ci un gest prin care oferim direct iubire și împăcare. De asta nimeni nu ar trebui să îndrăznească să folosească sărutarea în mod perfid.
Cu ocazia sărbătorii pascale, membrii redacției Syntopic vă propun câteva sugestii de lectură. Sperăm că recomandările noastre vă vor îmbogăți și mai mult timpul!
Mulți oameni susțin că numele „Paște” („Easter”) este un ritual păgân al primăverii care a fost unificat cu reînnoirea lumii adusă de Hristos care se ridică din mormânt. Pentru cei pioși, această conexiune poate părea o frumoasă împletire a naturalului și supranaturalului. Cu toate acestea, pentru lumea seculară, presupusele rădăcini precreștine ale Paștelui sunt o oportunitate pentru a scoate din ecuație enervanta cruce și nonsensul mormântului gol și de a păstra în centrul atenției semnele primăverii – iepurașii, florile și ouăle.
Unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri despre capitolele din Noul Testament care vorbesc despre perioada Paștilor și cea imediat următoare este că acestea prezintă, în mare măsură, ceva de necuprins cu rațiunea. În Evangheliile canonice, Biserica a recunoscut că a fost nevoie de ceva timp pentru ca primii creștini să poată înțelege ce s-a întâmplat la Înviere și cum aceasta a schimbat totul.
Femeile lui Hrosvita sunt marcate de mai mult decât de virtutea lor. În „comediile pioase” ale lui Hrosvitha, eroinele folosesc umorul în apărarea binelui, mustrându-i pe bărbați astfel încât pofta și hărțuiala lor să pară ridicole.
Umorul lui Ioan Paul al II-lea, așa cum l-am perceput eu, tindea spre ironie: nu în sensul postmodern, în care ironia este la mică distanță de cinism, ci în modul mai venerabil al ironiei ce recunoaște faptul că nu suntem la cârma vieților noastre și că vom ajunge în rolul de bufon de curte dacă încercăm să controlăm totul.