Pe scurt, a schimba artefactele darurilor transcendente cu imanența îmbunătățirii capitalului înseamnă a vinde dreptul nostru uman din naștere pentru o nimica toată. Sau, ca să folosim limbajul sălii de consiliu și al raportului anual, a deposeda o comunitate universitară creștină de artefactele creativității umane înseamnă să trădezi inima misiunii acestei comunități.
Este un lucru să preamărim ceea ce este extraordinar, așa cum ar trebui să facem cu toții. Dar este profund greșit să disprețuim sau să condamnăm ceea ce este obișnuit. Cu toate acestea, acesta este modul în care acționează acum elita americană. „Viața de familie obișnuită, heterosexualitatea, dragostea simplă pentru țară, virtuțile tradiționale, obiceiurile și perspectivele religioase tradiționale” – toate acestea sunt atacate în mod regulat în instituțiile de învățământ superior.
Nu este esențial pentru universități să își mențină angajamentul față de căutarea adevărului? Să recuperez ideea de universitate, spiritul ei animator, este ceea ce vreau să fac mai departe. Politizarea este agresivă față de lucrurile deja dobândite sau practicile obișnuite, de parcă universitatea nu ar fi altceva decât relații arbitrare de putere care trebuie demascate, dizolvate și reconstruite în favoarea unor reforme declarate dezirabile sau necesare.
Fiind o instituție care urmărește performanța și care se preocupă de construirea, în egală măsură, a unor idei, dar și a unor destine, universitatea trebuie să fie calibrată de un spectru de valori care să îi ghideze activitatea, are nevoie de repere de moralitate pentru ca performanța ei să nu fie doar o iluzie cantitativă și deloc calitativă.
Susținerea licenței a fost pe măsură. Vreo zece studente în sală, comisia, iar mie nu mi-a mers prezentarea PowerPoint. Am vorbit liber, ceea ce nu a fost prea bine văzut, fiindcă la finalul celor 15 minute, nu a spus nimeni nimic. După câteva secunde stânjenitoare, am ridicat din sprâncene, iar atunci mi-au fost puse două întrebări clasice, cinstite.