Istoria este plină de potențialități neactualizate. Una dintre aceste potențialități a fost orașul Strasbourgul în primele decenii ale Reformei. Acest oraș împreună cu gânditorul care l-a caracterizat în perioada evoluției timpurii a protestantismului au ajuns să reprezinte unul din cele mai captivante subiecte ale istoriei moderne. Observând evoluția timpurie a […]
Claritatea în discurs este – sau ar trebui să fie – o virtute. Bunăoară, o virtute epistemică. Îndrăznesc însă să spun că este o virtute morală în cel mai propriu sens al cuvântului. Și nu o trăsătură a unei anumite școli de gândire. Din contră, claritatea discursivă face – sau ar trebui să facă – parte din însuși cadrul în care dialogul, și implicit demersul intelectual, se poartă.
Nu este nevoie să reiterați experimentele ratate ale predecesorilor. Căutați mai degrabă să vedeți cam pe unde au ajuns ei, ca să știți de unde să porniți voi mai departe. Pe de o parte, aceasta trebuie să fie cercetarea voastră, căutarea voastră. Pe de altă parte, nu cred că e bine să zăboviți prea mult căutând. Este folositor să avem din când în când câte un răgaz retrospectiv. Dar acesta să fie de fiecare dată câte un răgaz, nu mai mult. Lumea s-a schimbat enorm, puține din eșecurile generațiilor trecute mai pot fi asimilate azi ca parte a unei experiențe viabile. Dar concluziile da, ele sunt. Concluziile sunt linia voastră de start. Așadar, căutați concluziile.
Incompatibilitatea dintre ideologia marxistă și principiile comunităților țărănești trece adesea neobservată. Clasa țăranilor a fost și ea comasată în conținutul termenului de proletariat, iar memoria istorică îi amintește pe țărani ca pe niște revoluționari. Însă țăranii au avut de suferit enorm în urma revoluției din 1917, iar asocierea lor cu partidul comunist este o nedreptate istorică care trece de cele mai multe ori nesesizată. În acest sens, cel mai reprezentativ punct de vedere îi aparține lui David Mitrany, care și-a dedicat o bună parte a carierei sale academice studiului situației economice și politice balcanice.
Teatrul lui Eugène Ionesco a avut succes pentru că era autonom, curat, propriu. Pentru că nu avea un rol educațional, moralizator sau politic. Reda artei autonomia de care avea nevoie. A fost într-atât de remarcabil încât Kundera scria: „la acea vreme, niciun scriitor străin contemporan nu avea un imbold atât de eliberator ca Ionesco”.