Așadar, acest decret între Constantin și Licinius sugerează că, indiferent de tabără, părerile istoricilor ar trebui să fie mult mai nuanțate. A se vorbi despre victoria creștinismului în timpul lui Constantin ar fi imatur, întrucât păgânismul a continuat să existe și să se manifeste. Nu a existat niciun moment în care vreun document sau dispoziție să fi proclamat superioritatea creștinismului în defavoarea religiei păgâne.

În stoicism, virtutea ocupă un loc de frunte, întrucât aceasta se opune plăcerii, văzută ca o dereglare a facultății raționale. Pentru stoici, rațiunea este cea mai fină componentă a umanității. Plăcerile senzoriale erau etichetate drept călăuze oarbe pe parcursul itinerariului sublunar al omenirii.

În universul creștin contemporan, faimoasele reguli și îndemnuri ale lui Peterson exprimate pe un ton imperativ și explicate pe larg în cartea 12 Reguli de Viață ar putea reprezenta un element de cvasinoutate pentru creștinii protestanți și liberali obișnuiți cu o pedagogie mai laxă, însă ele sunt primite de creștinii răsăriteni sau tradiționaliști ca o surprinzător de reușită sintetizare a învățăturii creștine patristice practice transmise de-a lungul anilor prin Sfânta Tradiție.

Securitatea a apelat la brutalitate fizică extremă în prima etapă a funcţionării sale (1948-1964), optînd apoi, în cea de-a doua perioadă (1964-1989), pentru o formă insidioasă de persuasiune pavloviană, chiar dacă şi în această perioadă au mai existat destule cazuri de agresiune fizică asupra opozanţilor regimului comunist.

Astfel, discursul de lemn a introdus o viziune care a integrat conflictul a două forțe diametral opuse: una dezrobitoare, apanaj al forțelor binelui, Regatul din Lumină, și lumea capitalistă, identificată cu o Împărație a Întunericului. Prima dintre acestea a fost esențială pentru nașterea ideologiei socialiste, având, în concepția lui Lenin, statut științific și ținând de scopuri mesianice. Pe de altă parte, burghezia era considerată ca fiind lipsită de vocație spirituală, scopul său era material, deci, destinat eșecului.

Recviemul lui Haydn – precum și compozitorul însuși – a ajuns în conul de umbră al istoriei. Dar atât această compoziție muzicală, cât și compozitorul ei, merită o poziție mai notabilă în istoria muzicii și în memoria noastră muzicală, în general.

Am citit multe lucruri tendențioase la adresa artelor și literaturii contemporane. Nu sunt juste. Dacă ne pare că o cultură, în notele sale dominante sau în acutele ei, e decadentă și în criză de valori și de repere, arta nu face altceva decât să îi reflecte spiritul. Nu expresiile estetice trebuie condamnate, dacă tot e să facem proces contemporaneității, ci un întreg sistem de existență și conviețuire.